Majoritatea teoriilor despre traducere din anii 1950-1960, cu excepţia lui Nida şi Catford, au fost tributare, cred Bantaş şi Croitoru (1999: 13), legilor tra-ductologice ale lui Tytler, axate pe transpunerea sensului, a spiritului, a stilului şi a manierei:
1. traducerea trebuie să dea o transpunere completă a ideilor originalului;
Teorii lingvistice ale traducerii 51 2. stilul trebuie să fie acelaşi cu cel al originalului;
3. traducerea trebuie să curgă la fel ca originalul.
Teoriile lingvistice sunt acele teorii în care „utilizarea noţiunii de sens se face la modul cel mai explicit. Se analizează două cunoscute abordări lingvis-tice: cea a lui Eugene Nida şi cea a lui Peter Newmark. Aceste două modele se bazează, sau presupun cel puţin, o teorie a sensului lingvistic. În timp ce Nida are o abordare mai explicită, abordarea lui Newmark este mai implicită. Multe din noţiunile pe care aceştia le folosesc pot fi analizate din perspectiva sensu-lui lingvistic. Amândoi văd două niveluri sau componente în sensul lingvistic.
Amândoi afirmă că există o componentă obiectivă, cognitivă (nivelul referenţial, denotaţional) şi o componentă personală, subiectivă (numită de ei conotaţie).”
(Movileanu, 2013: 12-13)
Cu toate acestea, teoriile lingvistice ale traducerii au atras un număr mare de specialişti, dintre care vom prezenta contribuţia celor mai importanţi.
Georges Mounin şi traductologia lingvistică teoretică
În Les Problèmes théoriques de la traduction/Problemele teoretice ale traduce-rii (1963), Georges Mounin (1910-1993) defineşte lingvistica drept cadru concep-tual de referinţă în studiul traducerii. Într-un alt studiu, intitulat Linguistique et traduction/Lingvistică şi traducere (1976), el legitimează studiul ştiinţific al tradu-cerii prin sintetizarea principalelor teorii lingvistice din acea perioadă: Saussure, Bloomfield, Harris, Hjelmslev (Raková, 2014: 107).
John Catford şi traductologia lingvistică aplicată
John Catford (1917-2009) dedică volumul A Linguistic Theory of Translation.
Essay in Applied Linguistics/O teorie lingvistică a traducerii. Eseuri de lingvistică aplicată (1965), problemei studierii traducerii. El defineşte traducerea ca fiind o operaţie lingvistică, un caz particular al teoriei generale asupra limbajului, o ope-raţie prin care elemente textuale dintr-o limbă sunt înlocuite prin elemente tex-tual echivalente dintr-o altă limbă (Catford, 1965, apud Nord, 1991: 18). Catford este primul care pune problema altfel, introducând conceptul de intraductibilitate lingvistică, şi propunând discocierea dintre traducere (= înlocuirea sensurilor din textul sursă cu sensurile din textul ţintă) şi transfer (= implantarea sensurilor din limba sursă în limba ţintă). Catford distinge două tipuri de intraductibilitate:
lingvistică şi culturală. Pe plan lingvistic, intraductibilitatea apare atunci când nu există un înlocuitor lexical sau sintactic în limba ţintă pentru un element lingvistic al limbii sursă. Intraductibilitatea culturală este mai problematică, ea se
datorează absenţei în cultura ţintă a unei situaţii relevante caracteristice pentru textul din cultura sursă (cf. Bassnett, 2005: 39).
Roman Jacobson, Edmond Cary, Eugene Nida şi traductologia lingvistică comunicaţională
Roman Jakobson (1896-1982) este lingvistul rus care pune bazele analizei structurale şi a structuralismului. El este fondatorul Cercului lingvistic de la Praga, împreună cu Nikolaï Troubetzkoï, Vilém Ma thésius, şi Jan Mukažrovský Jakobson stabileşte următoarele funcţii ale limbii:
1. funcţia referenţială sau denotativă;
2. funcţia expresivă;
3. funcţia conativă sau apelativă;
4. funcţia fatică;
5. funcţia poetică;
6. funcţia metalingvistică (Jakobson, 2003 apud Raková, 2014: 113).
Acest demers funcţional a generat teoriile funcţionale şi culturale în tra-ductologie, precum teoria bazată pe tipurile de text, teoria skoposului, analiza discursului, a registrului şi a genurilor. Jakobson (2003: 79 apud Raková, 2014:
113) vorbeşte de trei forme posibile ale traducerii:
1. traducerea intralinguală sau reformularea care înseamnă reinterpretarea şi reformularea semnelor lingvistice prin semne ale aceleiaşi limbi;
2. traducerea interlinguală sau traducerea propriu-zisă, care înseamnă in-terpretarea semnelor lingvistice prin mijlocirea semnelor unei alte limbi;
3. traducerea intersemiotică sau transmutarea care consistă în interpretarea semnelor lingvistice prin mijlocirea unor semne non-lingvistice.
Traducerea înseamnă, în opinia lui Roman Jakobson, substituirea mesajelor formulate într-o limbă prin mesaje într-o altă limbă, o substituire deci nu a uni-tăţilor individuale, ci a mesajului întreg. În viziunea lingvistului rus traducerea pare a fi o formă de discurs indirect, deoarece traducătorul primeşte un mesaj de la un emiţător, apoi decodifică, recodifică şi transmite mesajul, această operaţiune implicând, prin urmare, două mesaje echivalente formulate în două coduri (limbi) diferite. Teoria jakobsoniană a traducerii se încadrează în lingvistica funcţională a Şcolii de la Praga, dar şi în teoria comunicării care începe să se dezvolte în anii 1950-60. Limbile diferă, crede Jakobson, mai ales prin ceea ce ele trebuie să ex-prime, şi mai puţin prin ceea ce pot exprima, un exemplu elocvent în acest sens fiind multitudinea de cuvinte ce se referă la zăpadă în limba eschimoşilor sau lexemele care desemnează cămila în arabă (Raková, 2014: 113-114).
Edmond Cary (1912-1966), pe adevăratul său nume Cyrille Znosko Borowsky, este fondatorul istoriei traducerii. În volumele La traduction dans le monde mo-derne/Traducerea în lumea modernă (1956) şi în Les grands traducteurs français/
Teorii lingvistice ale traducerii 53 Mari traducători francezi (1963) Cary formulează o teorie a traducerii. El se dis-tanţează de teoriile lingvistice dominante, formulând o teorie comunicaţională, centrată pe produsul traducerii. Pentru el traducerea este o disciplină comunica-ţională, o artă şi mai puţin o ştiinţă. În volumul Comment faut-il traduire ?/Cum trebuie să traducem?, bazat pe o serie de emisiuni radio, Cary afirmă că tradu-cerea nu este o operaţie lingvistică, deoarece fiecare gen îşi are propriile reguli şi lingvistica nu poate explica fiecare amănunt, fiecare nuanţă (Cary, 1985: 49 apud Raková, 2014: 109). Pentru Edmond Cary traducerea nu este pur şi simplu o operaţie lingvistică, ci mai degrabă literară. Este adevărat că el s-a ocupat mai ales de domeniul traducerilor literare, poetice, crezând ferm că pentru a putea traduce poezii, traducătorul însuşi trebuie să fie poet. Ideile sale au fost profund marcate de ideile teoreticienilor literari, precum Roland Barthes şi ideea lecturilor multiple sau plurale, sau Umberto Eco şi ideea operei deschise (opera aperta) şi a lecturilor deschise.
Eugene Nida (1914-2011) preia unele concepte din lingvistică, studii cultu-rale, ştiinţa comunicării şi psihologie şi dezvoltă o teorie lingvistică a traducerii fondată pe dihotomia echivalenţă dinamică/echivalenţă funcţională. Obiectivul teoriei lui Nida este să facă traducerea cât mai clară şi comprehensibilă. Volumul Toward a Science of Translating/Despre ştiinţa traducerii (1964), dedicat traduce-rilor biblice, introduce cele două concepte fundamentale: echivalenţă dinamică şi echivalenţă funcţională, Nida atribuind o valoare primordială sensului comuni-cativ, al cărui scop este să creeze un mesaj clar şi inteligibil, indiferent de limbă.
Eugene Nida este cunoscut drept creatorul conceptului de echivalenţă dinamică, dar în acelaşi timp el este primul cercetător care iese din cadrele strict circumscri-se ale lingvisticii şi întemeiază traductologia ca disciplină autonomă. Conceptele cheie cu care Nida operează sunt, prin urmare, următoarele: comunicare, funcţie, situaţie comunicaţională, interculturalitate, situaţia pragmatică a textului. Nida, ca şi Charles Taber, admite existenţa mai multor traduceri corecte ale aceluiaşi text, ceea ce contează în traducere fiind ca textul tradus să fie funcţional, adică să producă acelaşi efect asupra cititorului ca şi textul original. Nida este conştient de faptul că diferenţele culturale şi mai puţin diferenţele lingvistice pot cauza dificultăţi în traducere, cultura şi nu limba putând genera tensiuni sau obstacole în procesul traducerii. Traducătorul ideal este traducătorul dinamic, care graţie explicitărilor, omisiunilor, transformărilor la care apelează în traducere poate comunica mai multă informaţie cititorilor decât o face traducătorul formal, iar calitatea traducerii se apreciază, în vizunea lui Nida, din punctul de vedere al aportului informaţional adus lectorului, consideră Raková (2014: 117-122).
Un alt contributor remarcabil al aşa-numitelor teorii lingvistice este Peter Newmark, care introduce ideea traducerii comunicative, diferită de traducerea semantică.
Traducerea semantică Traducerea comunicativă
Axată pe autor Axată pe cititor
Urmăreşte gândirea autorului Urmăreşte intenţia autorului Este orientată semantic şi sintactic (în
traducere se păstrează lungimea, poziţia propoziţiilor, ordinea cuvintelor)
Este orientată asupra efectului, se sacrifică trăsăturile formale ale textului (nu păstrează lungimea propoziţiilor, ordinea cuvintelor)
Este un tip de traducere fidelă textului
sursă, literară Este un tip de traducere fidelă textului ţintă, mai liberă
Traducere informativă Traducere eficientă
Produce un text mai greoi, mai detaliat,
dar mai scurt Produce un text uşor, firesc, simplu, mai clar dar mai lung
Traducere personală, mai apropiată de
limba sursă Traducere socială, mai apropiată de limba
ţintă Inferioară originalului din cauza
pierderilor de sens Superioară originalului datorită clarităţii mai mari
Eternă, independentă de spaţiu şi timp Efemeră, dependentă de context
Universală Destinată unei singure categorii de cititori
Este o traducere de o acurateţe deosebită Împodobire stilistică, menită să impresioneze
Traducătorul nu îmbunătăţeşte sau nu
co rec tează Traducătorul are dreptul să corecteze
logica, stilul, ambiguităţile din TS Greşelile din textul original sunt cel mult
semnalate în note de subsol Greşelile din textul original pot fi corectate
Textul tradus este o versiune fidelă, o
traducere exactă Textul tradus este o versiune frumoasă, o traducere reuşită
Unitatea de traducere = cuvintele,
colocaţiile, propoziţiile Unitatea de traducere = frazele şi paragrafele
Folosită în toate tipurile de texte care au
expresivitate Folosită în texte impersonale
Traducerea este artă Traducerea este meşteşug
Este rezultatul muncii unui singur
traducător Este rezultatul muncii în echipă
Este conformă cu poziţia relativistă a
relativităţii culturale Este conformă cu poziţia universalistă, care acceptă posibilitatea existenţei unei traduceri exacte
Este centrată pe sens Este centrată pe mesaj
(Newmark, 1991 apud Bantaş-Croitoru, 1999: 14-15)
Teorii lingvistice ale traducerii 55 Cele două metode de traducere – comunicativă şi semantică – se intercondi-ţionează reciproc şi nu există în stare pură, întotdeauna se întrepătrund. Tipurile de texte care necesită o abordare comunicativă sunt: scrierile non-literare, stilul jurnalistic, materialele informative, rapoarte, broşuri, materiale de propagandă, reclamele, materialele tehnico-ştiinţifice. Tipurile de texte care impun o traducere semantică sunt: textele filosofice, religioase, politice, legale, tehnice, ştiinţifice, literare. Totuşi, în practica traducerii abordarea acestor texte este mai mult sau mai puţin semantică sau comunicativă, microsecvenţe textuale sunt tratate mai mult sau mai puţin semantic sau comunicativ, sau o traducere comunicativă, simplificată poate fi utilă ca o etapă pregătitoare a unei traduceri semantice (de exemplu, în cazul textelor literare, filosofice etc).
Traductologia sociolingvistică: Maurice Pergnier
Teoriile traductologice sociolingvistice încep să apară în Statele Unite în anii 1960. Aceste teorii sunt interesate de fenomenele direct legate de personalitatea traducătorului şi de contextul social în care acesta este integrat: aspecte sociocul-turale, politici lingvistice, economia traducerii etc. Cel mai de seamă reprezentant este Maurice Pergnier, care, în lucrarea Les Fondements sociolinguistiques de la traduction/Fundamentele sociolingvistice ale traducerii (1978), defineşte trei ac-cepţiuni ale termenului traducere (cf. Raková, 2014: 122):
1. traducerea percepută ca textul tradus, rezultatul sau produsul finit rezultat din procesul traducerii;
2. traducerea ca operaţie de reformulare mentală a unui text;
3. traducerea ca proces de comparare a două idiomuri, a două limbi.
Robert Larose şi traductologia lingvistică textuală
Din perspectiva teoriilor lingvistice asupra traducerii, termenul discurs în-seamnă deopotrivă structura şi organizarea producţiilor textuale, relaţiile şi dife-renţele dintre diferite secvenţe ale textului, şi interpretarea acestor secvenţe sau dimensiunile şi implicaţiile sociale ale acestora. Urmând acest raţionament, Jean Delisle (1980) a propus o metodă a traducerii fondată pe analiza discursului, însă demersul său a fost interesat exclusiv de ceea ce el numeşte texte pragmatice.
Robert Larose analizează, în volumul Théories contemporaines de la traduction/
Teorii contemporane ale traducerii (1989), elementele constitutive ale discursurilor asupra traducerii, aşa cum ele apar în anii 1960-1980, în special contribuţiile lui Vinay şi Darbelnet, Mounin, Nida, Catford, Steiner, Delisle, Ladmiral şi Newmark.
Larose promovează un model teleologic, axat pe finalitatea textului tradus, afirmând
că niciun ideal al traducerii nu poate exista în afara unui raport de finalitate. Larose distinge două tipuri de structuri în textele sursă şi ţintă, şi anume:
1. suprastructura şi macrostructura care cuprinde organizarea narativă şi argumentativă, funcţiile şi tipurile textuale, precum şi organizarea tema-tică a textelor;
2. microstructura care cuprinde forma expresiei cu cele trei nivele de analiză (morfologică, lexicală şi sintactică), precum şi forma conţinutului, cu cele patru nivele de analiză (grafemică, morfologică, lexicală şi sintactică) (cf.
Raková, 2014: 126).
Teorii postlingvistice ale traducerii Teoriile literare sau poetologice
Anton Popovič, autorul celui mai cunoscut volum dedicat traducerii literare (The Nature of Translation. Essays on the Theory and Practice of Literary Translation/
Despre natura traducerii. Eseuri de teoria şi practica traducerii literare The Hague – Paris, 1970) crede că elementul esenţial care permite sesizarea mijloacelor estetice principale ale unei traduceri este analiza schimbărilor legate de nuanţe. Pentru el diferenţele sunt la fel de importante într-o traducere, ca şi echivalenţele. Raportul dintre traducere şi textul original se bazează nu doar pe identitate, dar şi pe diferenţe-le survenite din schimbăridiferenţe-le impuse de traducere. Teoria lui Popovič a făcut posibilă explicarea rolului fundamental al transpoziţiilor din traducerile literare, transpoziţii explicate prin prisma normelor culturale ale culturii ţintă care orientează deciziile traducătorului, apreciază Raková (2014: 140-141). Transpoziţiile sunt, în opinia lui Popovič, un indiciu al caracterului estetic al originalului, şi nu sunt, cum se credea înainte, un semn al traducerii inadecvate. Taxonomia lui Popovič (prezentată în ca-drul capitolului despre ramurile traductologiei) arată clar că singurul domeniu al traducerilor care necesită o formare specială, în opinia lui, este traducerea literară.
Teoria traducerii literare se situează la punctul de convergenţă dintre disciplinele conexe: lingvistică comparată, stilistică comparată, teoria literaturii comparate, teoria literară. Teoria traducerii literare mai este în relaţii strânse cu axiologia sau teoria valorilor, subliniază Popovič (1980).
Din volumul Un Art en crise/ O artă în criză (1982), semnat de Efim Etkind (1918-1999), răzbate clar că traducerea poeziei este o preocupare centrală a au-torului, lingvist şi profesor de literatură comparată. Etkind propune o tipologie a traducerilor de poezie, el vorbeşte de şase tipuri de traducere poetică, şi anume:
traducerea informativă, traducerea interpretativă, traducerea aluzivă, traduce-rea aproximativă, traducetraduce-rea imitativă (apud Raková, 2014: 128-129), taxonomie reluată şi citată apoi de Ines Oseki-Dépré în volumul Théories et pratiques de la
Teorii lingvistice ale traducerii 57 traduction littéraire/Teorii şi practici ale traducerii literare (Paris, Armand Colin, 1999) (vezi capitolul dedicat traducerii literare).
Abordările literare sau poetologice au cunoscut o formă specială de teoreti-zare, şi anume teoriile ideologice promovate de către Antoine Berman sau Henri Meschonnic. Ideologia este un ansamblu de idei orientate către acţiunile politice.
Abordarea ideologică cunoaşte o răspândire sub influenţa fenomenului cunoscut drept turnura culturală (the cultural turn), şi pune în centrul atenţiei raporturile de putere. Antoine Berman face o distincţie clară între traducerile etnocentrice, care valorifică normele limbii ţintă şi traduceri hipertextuale, care reliefează le-găturile implicite dintre texte aparţinând unor culturi diferite.
Cercetătorii care au practicat această abordare ideologică a traducerii şi traductologiei analizează traducerile din perspectiva ideologiilor dominante, încercând să surprindă gradul în care traducerea este motivată sau influenţată ideologic. O problemă fundamentală a acestei abordări este identificarea liniei care desparte cultura de ideologie, viziunea asupra lumii de ideologie, este de părere Raková (2014: 129). O abordare ideologică a traducerii însă poate să cadă în propria capcană, şi să fie ea însăşi contaminată ideologic. Există o tensiune normală între traducere şi ideologie. Dacă în unele epoci acest nivel normal este depăşit şi creşte în favoarea ideologiei, traducerea îşi pierde statutul de mediator intercultural, de pod şi cale de comunicare între culturi, devenind un simplu purtător al ideologiei, agent al acesteia, şi îşi schimbă total propiul caracter (cf.
Eva Maliti Franova, Tabuiyovaná prekladatelka Zora Jesenská, Bratislava, VEDA, vydavatalestvo Slovenskej Akadémie Vied, 2007 apud Tellinger, 2007: 17).
Astfel de perioade de ideologizare a fenomenului traducerii au fost anii 1950, 1970. În ciuda acestui fapt, prin anii 1970, Anton Popovič a enunţat necesita-tea unei atitudini sensibile din punct de vedere cultural (promovată ulterior de adepţii teoriei Skopos), cercetătorul ceh apreciind că în textul ţintă trebuie să fie prezentă atât cultura sursă, cât şi elemente ale culturii ţintă (la nivel tematic sau lingvistic, aspecte ce ţin de convenţiile şi orizontul de lectură), pentru o mai uşoară şi mai eficientă receptare a operei traduse, realiile sau culturemele ca uni-tăţi ce poartă amprenta culturală sau exprimă diferenţele dintre culturi, iar rolul traducerii lor este tocmai diminuarea fenomenului numit de către sociologie şoc cultural (culture shock). Intervenţia traducătorului este permisă până în punctul în care acea intervenţie serveşte diminuarea şocului cultural, dar intervenţia ma-nipulativă făcută în scop ideologic, credem noi, nu este fericită.
Un alt tip din categoria teoriilor literare sau poetologice este abordarea her-meneutică, care urmează modelul propus de Friedrich Schleiermacher. Izvorând din romantismul german, abordarea hermeneutică a traducerii şi-a găsit un repre-zentant de seamă şi în secolul XX în persoana renumitului teoretician şi istoric al traducerilor, George Steiner. Acesta propune, în volumul After Babel/După Babel, publicat în 1975 şi tradus în limba română în 1983, o teorie, un model de traducere hermeneutic şi dinamic, construit din patru etape:
1. etapa hermeneutică: traducătorul se supune textului sursă, încercând să înţeleagă semnificaţiile acestuia la prima vedere (o traducere literală, o decodare la prima vedere);
2. etapa agresiunii, în care traducătorul atacă textul, îl invadează, îl cucereş-te pentru a extrage sensurile care îl incucereş-teresează (identificarea punccucereş-telor cheie);
3. etapa încorporării, în care traducătorul reintră în propriul său mediu, adu-când cu sine semnificaţiile cucerite ale textului străin (etapa recodării);
4. etapa restituirii, în care traducătorul restabileşte echilibrul de forţe în-tre textul sursă şi textul ţintă, el restituie ceea ce a luat, ceea ce a furat, transferînd mesajul textului primar în limba ţintă (cf. Raková, 2014: 132).
Teorii socio-funcţionale şi culturale
Teoria interpretativă
Teoria sensului sau teoria intepretativă a traducerii a fost elaborată de către cercetătorii din cadrul l´ESIT (École supérieure d´interprète et de traducteurs, Paris, instituţie fondată în 1957, azi Sorbonne Nouvelle, Université de Paris III).
Către finele anilor 1970 începe să se contureze aici aşa numita teorie traductolo-gică interpretativă, numită după iniţiatorii ei şi Şcoala de la Paris (École de Paris).
Principalul teoretician al acestei teorii au fost Danica Seleskovitch (1921-2001), iar printre adepţi se numără canadienii Marianne Lederer şi Jean Delisle sau spaniolul Amparo Hurtado.
Teoria interpretativă a traducerii nu este bazată pe compararea limbilor sau a sistemelor lingvistice implicate, după cum unitatea de traducere nu este o entitate lingvistică (cuvinte, expresii): teoria interpretativă pune accentul pe context şi sensul care răsare din analiza discursului. Traducerea depăşeşte cadrele lingvis-ticii, deoarece în procesul traducerii intervin şi factori non-lingvistici, de care tre-buie ţinut cont. O ramură a teoriei interpretative va deveni abordarea textologică sau lingvistică textuală (Delisle, 1984: 50 apud Raková, 2014: 144). Una dintre problemele centrale ale acestei teorii este problema sensului: sensul în această accepţie este de natură nonverbală, deoarece cuprinde deopotrivă ceea ce a fost exprimat în mod explicit dar şi semnificaţiile implicite, ascunse. Traducătorul poate avea acces la acest sens complex doar dacă posedă un bagaj de cunoştinţe legate de concepţia despre lume, context şi semnificaţiile ascunse, implicite.
Ana Guţu consideră teoria interpretativă o teorie eminamente sociocultu-rală: „zisă încă teoria sensului, elaborată de D. Seleskovitch, profesor la Şcoala Superioară de Interpreţi şi Traducători Paris – III, se bazează pe metoda de tradu-cere a interpretării conferinţelor – activitate, la baza căreia s-a construit această teorie. Adepţii teoriei sensului acordă o importanţă primordială înţelegerii, etapă ce determină succesul sau efecul traducerii.” (Guţu, 2015: 37)
Teorii lingvistice ale traducerii 59 Danica Seleskovitch, propune un model de traducere în trei timpi: interpre-tare, deverbalizare şi reexprimare (interprétation, déverbalisation, réexpression), arată Zuzana Raková (2014: 145).
1. Etapa interpetării sau comprehensiunii se referă la înţelegerea textului în complexitatea sa lingvistică şi extralingvistică. Descifrarea sensului fiecărui text depinde de capacitatea cititorului, respectiv a traducătorului de a sesiza semnificaţiile, de experienţa sa de viaţă, de cunoştinţele sale enciclopedice, de bagajul său cultural, de competenţa sa interpretativă. Această subiectivitate a traducerii are însă propriile limite nu doar în cazul textelor pragmatice, ci şi la
1. Etapa interpetării sau comprehensiunii se referă la înţelegerea textului în complexitatea sa lingvistică şi extralingvistică. Descifrarea sensului fiecărui text depinde de capacitatea cititorului, respectiv a traducătorului de a sesiza semnificaţiile, de experienţa sa de viaţă, de cunoştinţele sale enciclopedice, de bagajul său cultural, de competenţa sa interpretativă. Această subiectivitate a traducerii are însă propriile limite nu doar în cazul textelor pragmatice, ci şi la