Figuri de mari teoreticieni
În continuare prezentăm o sinteză a celor mai renumiţi teoreticieni ai debu-turilor, precum şi câteva abordări legate de teoriile traducerii.
Sf. Ieronim (347-419), supranumit şi patronul protector al traducătorilor, este cunoscut drept autorul Vulgatei, adică el a tradus Biblia în limba latină, printr-un proces de revizuire a unor traduceri anterioare ale Noului Testament/l´Itala şi Vetus latina şi o traducere integrală a Vechiului Testament din limba ebraică, arată Ballard (1992: 45-50 apud Raková, 2014: 28). Datorită acestei traduceri novatoare a Sfintei Scripturi, Sf. Ieronim a fost acuzat de erezie. În opinia Sf. Ieronim, meto-da de traducere ideală este o metodă fidelă sensului şi nu cuvintelor, permiţând modificările şi explicitările.
Martin Luther (1483-1546) traduce în 1521 Noul Testament în limba germa-nă, în perioada refugierii sale în castelul de la Wartburg, şi va continua să lucreze la traducerea Vechiului Testament până în 1534. El redactează Ein Sendbrief vom Dolmetschen, lucrare în care acordă o importanţă mare limbii ţintă: în paradigma lutheriană a traducerii limba ţintă este cea care dirijează şi ghidează munca tradu-cătorului, căci obiectivul unui proces traductiv este tocmai găsirea unui echilibru între limba ţintă şi limba sursă (cf. Ballard 1992: 139 apud Raková, 2014: 28-29;
Bassnett, 2002: 55).
William Tyndale (1490-1536) va începe să traducă Noul Testament în limba engleză, pornind de la varianta în limba greacă. Textul său, tradus între 1522 şi 1526 va fi interzis de Biserică, din cauză că a fost scris sub influenţa protestan-tismului şi a lui Luther. Cu toate acestea, Tyndale continuă să lucreze la traduce-rea Bibliei în limba engleză, iar din 1530 începe publicatraduce-rea traducerii Vechiului Testament. Este arestat şi condamnat pentru erezie, iar în 1536 este ars de viu.
Totuşi traducerea sa va servi drept model pentru traducerile ulterioare care se vor cristaliza în versiunea autorizată din 1611, cunoscută sub denumirea de Biblia regelui James (Ballard, 1992: 145-146 apud Raková, 2014: 30), precedate însă de variante anterioare precum Coverdale’s Bible (1535), Great Bible (1539) şi Geneva Bible în 1560 (Bassnett, 2002: 56).
Étienne Dolet (1509-1546), un scriitor umanist francez, care este cunoscut drept fondatorul traductologiei franceze. Figură renascentistă, el creează termenii traducteur şi traduction. Cu multiple preocupări legate de problemele teoretice ale traducerii, el va redacta primul tratat de teoria traducerii, intitulat La Manière de bien traduire d´une langue en l´autre (1540). Câteva dintre principiile meto-dologiei propuse de Étienne Dolet sunt următoarele:
1. traducătorul trebuie să înţeleagă semnificaţia şi intenţia auctorială din textul sursă, dar are libertatea de a clarifica pasajele obscure;
2. traducătorul trebuie să stăpânească perfect limba sursă şi limba ţintă, adică limbile din şi în care traduce;
3. traducătorul trebuie să evite traducerea cuvânt cu cuvânt;
4. traducătorul trebuie să utilizeze cuvinte şi expresii ale limbii comune, generale;
5. traducătorul trebuie să aleagă şi să organizeze cuvintele astfel încât să obţi-nă o tonalitate optimă (cf. Raková, 2014: 35; Ungureanu, 2013: 6; Bassnet, 2002: 60).
E. Dolet a fost condamnat de Inchiziţie şi ars pe rug din cauza unei traduceri făcute din dialogurile lui Platon (introducerea sintagmei rien du tout, interpretată a fi o blasfemie).
În opinia lui Michel Ballard (1992, 276 apud Raková, 2014: 40-41), momen-tele cheie ale devenirii ştiinţei traducerii sunt legate de secolul al XVII-lea, când apare primul studiu sistematic asupra erorilor de traducere, semnat de Claude Gaspard Bachet de Méziriac şi când apare primul text dedicat regulilor traducerii şi totodată prima metodă de studiu contrastiv şi stilistic în domeniul traduceri-lor, text semnat de către Gaspard de Tende. Pentru Claude-Gaspard Bachet de Méziriac (1581-1638) calitatea esenţială a unui traducător este fidelitatea, afirmă Raková (2014: 46). Textul semnat de acesta (De la Traduction) este unul din textele fondatoare ale ştiinţei traducerii. Gaspard de Tende (1618-1697), elaborează în 1660 lucrarea Règles de la traduction ou moyens d´apprendre à traduire de latin en français, un veritabil tratat asupra fenomenului traducerii. De la traduction, ou Regles pour apprendre à traduire la langue latine en langue françoise. Gaspard de Tende, sieur de l´Estang, 1660 se compune din trei părţi. Volumul abordează problema traducerii substantivelor şi pronumelor, consideraţii teoretice privind sinonimia în traducere şi transpoziţia, dificultăţile stilului şi aspectele estetice ale traducerii (Ballard, 1992: 186-197 apud Raková, 2014: 49-50).
George Chapman (1559-1634), un intelectual englez, traducător al operei lui Homer, reia ideile lui Dolet. În opinia lui Chapman, un bun traducător trebuie să evite traducerea cuvânt cu cuvânt, trebuie să surprindă spiritul textului original, şi trebuie să evite traducerea prea liberă, bazată pe traduceri şi versiuni anterioa-re, preexistente (Bassnett, 2002: 61).
John Dryden (1631-1700), traducător al autorilor clasici greco-latini, distinge trei modele de traducere: metafraza (traducerea cuvânt cu cuvânt, vers după vers), parafraza (traducerea elastică, în sensul lui Cicero), imitaţia (o traducere care se îndepărtează de textul original, prin libertăţi pe care traducătorul le consideră utile). Raková (2014: 58) arată că Dryden preferă conştient şi în mod asumat metoda parafrazei, care este, după el, modelul cel mai echilibrat de traducere.
Alexander Fraser Tytler (1747-1813), elaborează primul tratat în limba engle-ză despre studiul sistematic al traducerii (Essay on the Principles of Translation,
Teorii şi teoreticieni ai traducerii. Figuri de mari teoreticieni 43 1791). Tytler consideră că traducătorul trebuie să respecte stilul textului original, dar are, în acelaşi timp, dreptul să corecteze în procesul traducerii, eventualele inexactităţi, erori ale autorului textului sursă, cu scopul clarificării sensului, a mesajului. Principiile fundamentale ale lui Tytler, prezentate pe larg în Essay on the Principles of Translation, şi sintetizate de către Bassnett (2002: 69), sunt următoarele:
1. traducerea trebuie să fie o transpunere, o reproducere fidelă a ideilor din opera originală;
2. stilul textului tradus trebuie să coincidă cu stilul textului sursă;
3. traducerea trebuie să dea impresia de natural, ca şi textul sursă.
Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) enumeră în West-Östlicher Diwan (1819) trei tipuri de traducere:
– un tip de traducere globală;
– traducerea centrată pe conţinut, reproducerea conţinutului prin cuvintele traducătorului;
– traducerea centrată pe obţinerea unei identităţi perfecte între textul sursă şi textul ţintă prin redarea unicităţii textului sursă în forma şi structura limbii ţintă (Raková, 2014: 62-63).
Frie drich Schlegel (1772-1829), consideră că traducerea este o categorie de gândire, o categorie cognitivă şi nu doar lingvistică, care poate contribui la îmbo-găţirea limbii şi culturii naţionale. Traducerea este, după el, un loc de întâlnire a limbilor şi culturilor, arată Raková (2014: 65), iar sarcina primordială a tradu-cătorului este de a orienta limba sa proprie către limba străină din care traduce.
Principalul promotor al abordării hermeneutice, explicative, interpretative a traducerii a fost Friedrich Schleiermacher (1767-1834). Schleiermacher subli-niază următoarele aspecte care intervin în fenomenul traducerii (intra- şi inter-linguală deopotrivă):
– necesitatea reformulării aceloraşi discursuri la intervale de timp, din cauza schimbărilor care se petrec în interiorul unei limbi (evoluţia diacronică a limbilor şi limbajelor);
– evoluţia diacronică a idiolectului personal al oamenilor;
– influenţa reciprocă dintre limba vorbită şi gândire sau procesele cognitive;
– distinge două tipuri de traducere: traducerea interpretativă (a textelor din domeniul afacerilor, a discursului pragmatic) şi traducerea propriu-zisă (a textelor filosofice, literare, a textelor relevante pentru ştiinţele umaniste).
Schleiermacher prezintă şi diferitele maniere sau strategii de traducere, dintre care remarcă importanţa şi utilitatea traducerii sursiere sau exotizante, numită mai târziu de către Venuti foreignizing translation (care păstrează, în tex-tul ţintă, toate elementele străine, exotice ale textului sursă), deoarece aceasta obligă cititorul la efort intelectual, cu scopul înţelegerii tuturor aspectelor străine, exotice ale textului original. Raková (2014: 72-131) subliniază că, în opinia lui Schleiermacher, traducerea este un proces de înţelegere, de comprehensiune în
cadrul căruia traducătorul trebuie să tindă să înţeleagă ceea ce autorul textului sursă are de spus. O traducere bună este aceea care este citită ca o operă străină, prin care se întrezăreşte limba operei originale, Schleiermacher fiind astfel clar partizanul traducerii exotizante. El distinge net traducerea cu scop utilitar, adică traducerea textelor specializate, pe care o numeşte interpretare de traducerea pro-priu-zisă, adică traducerea textelor literare. În cadrul traducerii Schleiermacher vorbeşte de metoda parafrazei (traducerea mecanică a textelor specializate) şi de metoda imitaţiei (traducerea textelor literare).
José Ortega y Gasset (1883-1955) a scris excepţionalul eseu Miseria y esplen-dor de la traducción (lăudat de către Bantaş-Croitoru, 1999) în 1937, în timpul exilului său argentinian, dar textul integral a apărut în Spania doar în 1961, în volumul de opere (J. Ortega y Gasset, Miseria y esplendor de la traducción, Obras completas, Madrid, Revista de Occidente, 1961, Tome V, 433-452). Butada binecu-noscută Traduttore, traditore, lansată de autor, se referă în special la textele care se dovedesc a fi rebele, dificil de tradus. Scepticismul intelectualului spaniol privind posibilitatea obţinerii traducerii perfecte (text, cultură, intenţie aucto-rială), este de părere Raková (2014: 82), se combină cu reflecţiile sale legate de marea responsabilitate morală a traducătorului şi importanţa socială a meseriei de traducător.
Jean Darbelnet (1904-1990) şi Jean-Paul Vinay (1910-1999) publică în 1958 studiul intitulat La Stylistique comparée du français et de l´anglais (Editura Didier de la Paris respectiv Beauchemin la Montréal). Studiul lui Jean-Paul Vinay şi Jean Darbelnet, tradus în mai multe limbi, este un manual de traductologie în care autorii definesc şi descriu cele două metode de traducere majore: directă şi oblică. Aceste metode cuprind câteva procedee de traducere: traducerea directă cuprinde împrumutul, calcul şi traducerea literală, iar traducerea oblică cuprinde transpoziţia, modularea, echivalenţa şi adaptarea (vezi capitolul dedicat tehni-cilor de traducere).