Înainte de a discuta problematica tipurilor de traduceri, credem că este în folosul nostru să introducem acel set de antinomii pe care Ana Guţu le prezintă în volumul său (2015), antinomii care anunţă deja unele concepte şi diferenţieri legate de tipologia traducerii. Astfel Ana Guţu vorbeşte de trei antinomii ale traducerii, grupate în trei dihotomii: limba sursă/limba ţintă, pierdere/câştig în traducere şi libertate/fidelitate în traducere, urmate apoi de dihotomiile traduce-rea scrisă – traducetraduce-rea orală şi traducetraduce-rea literară – traducetraduce-rea terminologică sau specializată, ultimele două introducându-ne deja în sfera tipurilor de traducere.
Prima antinomie este legată de dihotomia limba-sursă – limba-ţintă.
Traducerea are o natură binară deoarece este prin definiţie un transfer între două limbi: o limbă din care se traduce şi o limbă în care se traduce. „Ar fi, însă, o eroa-re să ceroa-redem simplist ca traduceeroa-rea se eroa-reduce la un raport plan, linear, tranzitiv direct. Complexitatea fenomenului, dar şi actul traducerii depăşesc cercul unor raporturi binare. De aceea menţionăm convenţionalitatea antinomiilor, ca mijloc de formalizare a opoziţiilor, deseori aparente şi uşor neutralizabile, în contextul concret al traducerii.” (Guţu, 2015: 34-35)
Cea de-a doua antinomie se referă la fenomenele complementare pierdere – câştig care survin în traducere, analiza contrastivă a traducerilor literare. De altfel, crede Guţu (2015) proliferarea este caracteristică traducătorilor literari.
„Se spune că traducătorul literar este un scriitor ratat, or autorul unei opere literare este masculul, iar traducătorul femela, primul mereu dominând asupra celuilalt. Faptul că traducerea este o pierdere a fost menţionat de nenumărate ori în literatura de specialitate. Traducerii i s-a incriminat dintotdeauna pierderea, din cauza căreia ea pare a fi „asemenea unui covor întors pe dos” (Cervantes).
Însă, deseori, autorii acestor opinii nu au pus în valoare câştigul. Or, pierderea din savoarea culorilor originalului este recuperată mereu de traducător (mai rar de interpret). Exemplele sunt multiple în cazul traducerilor literare realizate de-a lungul timpului.” (Guţu, 2015: 34-35)
O a treia antinomie a traducerii ar putea fi formulată prin perechea liber-tate-fidelitate, sau, în terminologia teoriei interpretative a Danicăi Seleskovitch, corespondenţă – echivalenţă. „Aceasta poate fi rezumată prin două opţiuni: a traduce cuvintele sau a traduce sensul lor. De altfel, libertatea traducătorului este şi ea relativă, încadrată într-o serie de constrângeri de ordin obiectiv şi subiectiv, precum sunt – termenii de executare a traducerii, doleanţele editorului, mandata-rului ş.a. Pe de altă parte, cunoaştem rezultatul libertăţii excesive a traducătorilor Bibliei, care a generat mai multe curente în religia creştină (catolicismul, protes-tantismul, ortodoxismul).” (Guţu, 2015: 34-35)
Dacă antinomiile enumerate mai sus ţin de principiul definitoriu al tradu-cerii, din punctul de vedere al tipologiei traducerii Guţu menţionează antinomia traducerea scrisă – traducerea orală. „Pentru traducerea scrisă traducătorul are nevoie de mai mult timp. Poate să folosească dicţionare, respectă cu stricteţe etapele traducerii (citirea, recitirea, comprehensiunea, decodarea hermeneutică, analiza justificativă şi citirea finală a traducerii obţinute în prezenţa unui purtător de limbă străină), alege cu migală între echivalenţele şi corespondenţele selec-ţionate. Pe când interpretul de conferinţe (traducere consecutivă sau simultană) nu are timp pentru aşa ceva, reperele operaţionale sunt cu totul altele: gesturile, mimica, bagajul cognitiv – langajier şi enciclopedic.” (Guţu, 2015: 35-36)
O antinomie intrinsecă a traducerii scrise este traducerea literară – traduce-rea terminologică. Cu toate că foarte multă vreme reflecţiile teoretice asupra tra-ducerii s-au bazat pe traducerea pieselor literare, trăgând concluzii şi formulând precepte teoretice generalizate pornind de la aceste tipuri de texte particulare, azi este deja de domeniul condiţionărilor unanim acceptate ale traductologiei, că există o diferenţă (de metodă, de abordare etc.) între traducerea textelor literare şi traducerea textelor specializate. „Pe lângă antagonismul comercial dintre ele (prima nu asigură o existenţă materială perspicace şi consecventă), această anti-nomie reflectă, cu elocvenţă, toate antinomiile definitorii ale traducerii, în genere.
Traducerea literară înseamnă câştig (gain), libertate, echivalenţe, interpretare, pe când traducerea terminologică presupune în mare măsură fidelitate, corespon-denţă, literalitate.”(Guţu, 2015: 34-35)
Tipurile de traduceri sunt strâns legate de problematica tipologiei textelor, din mai multe puncte de vedere. Diferite tipuri de texte impun diferite tipuri de abordare traductologică, aşa cum şi diferenţele dintre publicul destinatar – spe-cializat sau laic – influenţează tipul de traducere.
O primă tipologie a traducerilor, bazată pe codul şi procesul traducerii, in-clude următoarele tipuri de traduceri:
– traducerea intralinguală (în interiorul unei limbi date, constând în inter-pretarea semnelor lingvistice prin intermediul altor semne care aparţin aceleiaşi limbi), traducerea interlinguală sau traducerea propriu-zisă (constă în interpre-tarea semnelor lingvistice date într-o limbă a cu ajutorul unei alte limbi b) şi traducerea intersemiotică (traducere mecanică bazată pe interpretarea semnelor lingvistice cu ajutorul sistemelor de semne non-lingvistice;
– traducere internă (reactualizare a codului de la o epocă la alta în interiorul aceleiaşi limbi);
– traducere externă (între două limbi), traducere prin intermediar (se traduce din limba A, rară, exotică sau necunoscută, în limba B, prin intermediul unei limbi C în care există deja traducerea textului supus traducerii, traducere după traducere) (cf. Jakobson, 1963: 79 apud Lungu-Badea, 2012: 148-149).
Roman Jakobson este primul care operează distincţia între traducere intralin-guală (interpretarea semnelor verbale ale unei limbi cu ajutorul altor semne din
Taxonomii ale tipologiei traducerilor 187 aceeaşi limbă, de exemplu traducerea limbajului biblic arhaizant, tradiţional în-tr-un limbaj mai comprehensibil, actualizat), interlinguală (traducerea dintr-o limbă A în limba B) şi intersemiotică (interpretarea semnelor verbale cu ajutorul semnelor non-verbale, de exemplu semnele din trafic, limbajul mimico-gestual al surdo-muţilor). Jakobson este de părere că echivalenţa în traducere este un ideal imposibil de atins. La fel gândeşte şi Mounin, care consideră că „traducerea este doar o interpretare adecvată a unei unităţi care aparţine unui cod străin, iar echivalenţa este imposibilă.” (Bantaş-Croitoru, 1999: 12)
O altă clasificare porneşte de la aprecierea rezultatului, a produsului finit, diferenţiind următoarele tipuri de traduceri:
– traducere-adaptare;
– traducere comentată;
– traducere erudită;
– traducere liberă;
– traducere profesională, cu următoarele subtipuri: traducere signaletică (en.
keyword translation, ge. Stichwort Übersetzung), traducere-rezumat (en. selective translation, partial translation, ge. partielle Übersetzung), traducere sinoptică (en.
abstract translation, ge. Resumee-Übersetzung), traducere înregistrată pe casetă audio, traducere integrală sau selectivă (Lungu-Badea, 2012: 148-149).
Din perspectivă semiotică, se poate vorbi despre traducere iconică (prin împru-mut, traducere literală, calc sintactic), indiciară (graţie modulării şi transpoziţiei) şi simbolică (prin adaptare şi echivalenţă), apreciază Lungu-Badea (2012: 148-149).
J. C. Catford (1965: 24-25) clasifică traducerile după două criterii:
– în funcţie de nivelul lingvistic:
1. rank-bound translations, adică traduceri în funcţie de nivelul lingvistic (traducerile de la nivelul morfemului, al cuvântului, concretizate în echivalenţe cuvânt pentru cuvânt, morfem pentru morfem);
2. unbounded translations, adică traduceri care nu depind de nivelul lingvis-tic, sunt traduceri totale, în care nu se stabilesc echivalenţe cuvânt pentru cuvânt, ci traducătorul are libertate în opţiuni.
– în funcţie de aria traducerii şi de nivelul lingvistic:
1. traduceri totale şi parţiale, care vizează sensul sintagmatic;
2. traduceri totale şi restrânse (în funcţie de nivelul lingvistic);
3. traduceri libere, literale, cuvânt-pentru-cuvânt (free, literal, word-for-word translation).
Iată cum explică Bantaş-Croitoru (1999) această tipologie: „Traducerea totală este un fel de traducere adaptare, vizând înlocuirea structurilor gramaticale-lexi-cale din limba sursă cu structuri echivalente din limba ţintă. Traducerea restrânsă vizează acest proces de înlocuire doar la nivel gramatical, sau doar la nivel lexical, nu pe ambele paliere.
Traducerea liberă nu depinde de nivelul lingvistic, unitatea de traducere nu este cuvântul, ci unităţile superioare (frază, text). Traducerea word-for-word
vizează transferul la nivelul cuvintelor individuale. Traducerea literală este între traducerea liberă şi cea cuvânt-pentru-cuvânt, operând la nivelul expresiilor şi sintagmelor.” (Bantaş-Croitoru, 1999: 12) Dar distincţia lui Catford între traduce-rea literală/literal translation şi traducetraduce-rea liberă/free translation nu ţine cont de punctul de vedere care consideră traducerea ca fiind o transformare semiotică.
(Bassnett, 2005: 33)
O altă tipologie23 a traducerii porneşte de la distincţia între:
– traducere orală şi – traducere scrisă.
Traducerea scrisă se subîmparte în:
– traducere literară şi – traducere nonliterară.
Cea nonliterară se împarte în:
– traducere generală şi – traducere specializată.
Traducerea generală se subîmparte apoi în:
– traducere pragmatică;
– traducere de comunicare curentă.
Victoria Ungureanu (2013) prezintă o clasificare bazată pe şase criterii: după tipul textului, după tipul expresiei, după cerinţele donatorului, după calitatea traducerii, după gradul de fidelitate şi după direcţia traducerii.
După tipul textului există:
– traducere literară şi
– traducere specializată (terminologică).
Traducerea literară, sau traducerea operelor, precizează Ungureanu (2013) este „un termen care aparţine lui Antoine Berman, şi se referă la traducerea opere-lor filosofice şi literare, traducerea poetică fiind de un grad maxim de dificultate.
Traducerea specializată (terminologică) vizează traducerea textelor terminologice din diferite domenii de activitate umană: traducere juridică, medicală, economică, tehnică etc. Traducerea textelor jurnalistice este un vast sistem informativ, refe-renţial. Un exemplu elocvent este cel în care atunci cînd un jurnalist american i-a cerut unui soldat, să-şi descrie impresiile în legătură cu o explozie ce semăna cu un imens foc de artificii, acesta spunînd It was like 4th July (ziua naţională a SUA), interpretul francez a tradus: On aurait dit le 14 juillet (ziua naţională a Franţei). Traducerea textelor publicitare ca relatare „raţională a iraţionalului uman, iraţionalul fiind reprezentat de comportamentul paradoxal al consumato-rului care cheltuieşte o bună parte a salariului pentru a fi în pas cu moda, pentru a face parte dintr-un grup social de elită. Traducere poetică: care pe lîngă mînuirea efectivă a componentelor traductologice, va necesita un suflet sensibil şi subtil.”
(Ungureanu, 2013: 9-10)
23 Cf. Stratégies et techniques de traduction (Iniţiere în metoda interpretativă a traducerii) https://
www.9h05.com/wa_files/Strat_C3_A9gies_20et_20techniques_20de_20traduction.pdf
Taxonomii ale tipologiei traducerilor 189 După tipul de expresie a mesajului există:
– traducere scrisă şi
– traducere orală (interpretare de conferinţă: consecutivă şi simultană).
După cerinţele donatorului lucrării există:
– traducere de semnalizare (reexprimarea în limba ţintă a unor puncte de reper ale textului/mesajului din limba sursă, cum ar fi: titlul, autorul, no-ţiunile cheie, ideea principală etc.);
– traducere banalizată (reexprimarea în limba ţintă a conţinutului textului care urmează a fi tradus, fără a ţine cont de caracteristicile stilistice şi de bună redactare a textului tradus);
– traducere absolută (reexprimarea în limba ţintă a conţinutului textului ori-ginal cu respectarea obligatorie a tuturor parametrilor unei traduceri de înaltă calitate, care ţine cont de aspectele semantic, gramatical, stilistic, ortografic etc.).
După calitate există:
– traducere revizabilă (traducere primară, care conţine imperfecţiuni, care necesită revizuire) şi
– traducere difuzabilă (traducere finalizată, revizuită, calitativă, imprimată, gata a fi livrată donatorului lucrării).
După gradul de respectare a sensului mesajului original există:
– traducere literală (motamotistă): traducătorul urmează forma textului din frică de a viola sensul original;
– traducere liberă: traducătorul urmează sensul textului, conţinutul, fiind liber în alegerea formelor de reexprimare ale textului original.
După direcţia traducerii există:
– versiunea – traducere spre limba maternă;
– tema – traducere spre limba străină (Ungureanu, 2013: 9-10).
K. Reiss (1984) vorbeşte de următoarele tipuri de traducere:
– traducerea interlineară care poate fi utilă în lingvistica comparată;
– traducerea literală (care diferă de traducerea interlineară în privinţa fap-tului că respectă normele sintactice ale limbii ţintă) poate servi drept instrument de învăţare a unei limbi străine, iar o traducere filologică poate uşura înţelegerea modului în care diverse semnificaţii sunt exprimate în diverse limbi, inclusiv dimensiunea sintactică, semantică, pragmatică;
– traducerea comunicativă, foarte larg promovată azi, poate servi cauza co-municării cotidiene, literare, artistice, estetice. Traducerea comunicativă urmă-reşte îndeplinirea aceleiaşi funcţii în cultura sursă şi cea ţintă, produce un text echivalent cu originalul, având aceleaşi dimensiuni sintactice, semantice şi prag-matice. Traducerea comunicativă, care poate servi unor necesităţi imediate, a luat avânt datorită creşterii numărului traducerilor tehnice:
– Traducerea creativă este un tip special de traducere, care necesită creativi-tate lingvistică. Ea este utilizată în cazul în care cultura ţintă nu cunoaşte unele
concepte, obiecte, realităţii sau modalităţi de gândire care sunt proprii limbii şi culturii sursă. În acest caz traducătorul trebuie să creeze noi semne lingvistice.
Traducerea creativă este utilizată pentru textele religioase, filosofice şi tehnice (Reiss, 1984 apud Raková, 2014: 174-179).
Christiane Nord (2008) propune o tipologie a traducerilor care implică o distincţie clară între funcţia traducerii şi funcţia textului ţintă care rezultă în urma traducerii. Ea identifică două tipuri fundamentale de traducere:
1. traducerea documentară, care vizează producerea, în limba ţintă, a unui document care este mărturia interacţiunii comunicative, în care un emiţă-tor al culturii sursă intră în relaţii de comunicare cu un public al culturii ţintă prin mijlocirea textului sursă, în condiţiile acestei culturi sursă;
2. traducerea instrumentală, care vizează producerea, în limba ţintă, a unui instrument care trebuie să permită o nouă interacţiune comunicativă în-tre emiţătorul din cultura sursă şi publicul din cultura ţintă, servindu-se de textul sursă drept model sau punct de pornire (Nord, 2008: 64 apud Raková, 2014: 186).
Traducerea documentară este un tip de traducere care are o funcţie meta-textuală. Există mai multe forme ale traducerii documentare, bazate pe diferite aspecte ale textului sursă: traducere interlineară, traducere literală, traducere filologică, traducere exotizantă:
– traducerea interlineară sau traducerea cuvânt cu cuvânt este o traducere documentară centrată pe caracteristicile morfologice, lexicale sau sintactice ale limbii sursă. Acest tip de traducere se utilizează în lingvistica comparată, în dic-ţionarele enciclopedice, scopul ei fiind acela de a arăta caracteristicile structurale ale unei limbi prin intermediul altei limbi;
– traducerea literală este un tip de traducere documentară care tinde să repro-ducă cuvintele textului sursă, adoptând sintaxa şi expresiile idiomatice normelor limbii ţintă. Traducerea literală se practică la cursurile de limbi străine sau pentru a transforma vorbirea directă din declaraţiile politicienilor sau secvenţe din texte jurnalistice, articole ştiinţifice sau studii interculturale în discurs indirect;
– traducerea filologică este o traducere documentară care reproduce textele sursă într-o manieră literală, dar adăugând explicaţii, notări sau glosări necesare privind aspecte particulare din cultura sau limba sursă. Traducerea filologică este frecvent utilizată la textele antichităţii clasice;
– traducerea exotizantă este o traducere documentară a unui text ficţional care păstrează cadrul cultural-istoric, creând astfel o impresie de exotism, stră-inism sau de distanţă culturală în orizontul cultural al cititorilor culturii ţintă.
Traducerea exotizantă schimbă funcţiile comunicative din textul sursă: ceea ce este de natură apelativă în textul sursă devine fapt de natură informativă în textul ţintă (Nord, 2008: 64-67 apud Raková, 2014: 186-187)
Taxonomii ale tipologiei traducerilor 191 Traducerea instrumentală poate îndeplini aceleaşi funcţii ca şi textul sursă.
În privinţa tipului de text, a genului textual, a registrului lingvistic textul tradus este adaptat normelor şi convenţiilor culturii ţintă.
– Dacă funcţia textului ţintă este aceeaşi cu funcţia textului sursă, avem de-a face cu o traducere echifuncţională. Traducerea echifuncţională se practică în cazul textelor tehnice şi pragmatice precum manualele de utilizare, instrucţiunile sau ghidurile de utilizare, reţetele, broşurile turistice, informaţiile privind produ-sele. Acest lucru nu înseamnă însă că toate textele tehnice trebuie traduse prin traducere instrumentală. Iată câteva exemple de traducere echifuncţională a unor acte de vorbire privind interdicţia: No entry. Prohibido entrar. Défense d´entrer.
– Dacă există o diferenţă între funcţiile celor două texte, avem de-a face cu o traducere heterofuncţională. Această traducere heterofuncţională se aplică atunci când funcţia textului original nu poate fi păstrată în traducere, datorită unor diferenţe culturale, distanţă temporală etc., de exemplu, în cazul traducerii volumului Gulliver´s Travels de Jonathan Swift, sau Don Quichote de Cervantes, funcţia satirică sau apelativă poate fi vetustă sau depăşită pentru cititorii contem-porani, de aceea va ceda locul funcţiei ludice, generate de o poveste desfăşurată într-un cadru exotic.
– Dacă statutul literar al textului ţintă în cadrul textelor din cultura ţintă este acelaşi ca şi statutul textului sursă în cadrul culturii sursă, avem de-a face cu o traducere omologă. De exemplu, hexametrul grec se traduce în limba engleză prin vers alb (Nord, 2008: 67-70 apud Raková, 2014: 189).
Cercetătoarea de la Timişoara, Georgiana Lungu-Badea (2001: 53) vorbeşte, la rândul ei, de trei tipuri, trei orientări ale studierii traducerii, de fapt trei tipuri de traducere:
– traducerea literară;
– traducerea neliterară sau tehnico-ştiinţifică;
– traducerea didactică.
Kinga Klaudy (2003: 133) distinge între traducere pedagogică sau didactică (pedagogical translation), utilizată în predarea limbilor străine) şi traducerea reală (real translation), utilizată în piaţa traducerilor, incluzând traducerile literare şi nonliterare.