Principiul normei de traducere se referă la respectarea, de către traducători, a unui număr de soluţii traductive, având caracteristici lingvistice şi stilistice general acceptate, care sunt operaţionale într-o epocă istorică dată. În acest sens se poate chiar vorbi, crede Klaudy (2009: 10-11), de o tradiţie traductologică care şlefuieşte norma traductivă din diverse perioade istorice.
Strategie de traducere sau metodă de traducere
Nivelul imediat inferior principiului de traducere este nivelul numit de unii autori strategie de traducere, de alţii metodă de traducere. Definiţiile date celor două concepte de către cercetători arată că este vorba, practic, de acelaşi lucru.
Strategia de traducere este „o strategie utilizată de traducători în funcţie de scopul traducerii unui text dat. Strategia de traducere orientează demersul general al traducătorului, cu privire la traducerea unui anume text şi nu se confundă cu deciziile punctuale, ţinând de aplicarea diverselor procedee de traducere. După caz, traducătorul poate să adopte o strategie de adaptare sau una de traducere literală, să schimbe genul unui text sau să-l modifice, în funcţie de necesităţile specifice destinatarilor. Pentru această ultimă opţiune, poate fi suficientă, de pil-dă, şi o traducere sub forma de rezumat.” (Baconsky et alii, 2005: 125-126)
Strategiile de traducere sunt definite de către Molina–Hurtado Albir ca fi-ind „procedee, verbale şi neverbale, conştiente şi inconştiente, utilizate pentru rezolvarea problemelor de traducere şi îmbunătăţirea eficienţei traducătorului în funcţie de necesităţile specifice”. (Molina–Hurtado Albir, 2002: 507-509)
Strategia de traducere este definită de către Lungu-Badea drept „ansamblul procedeelor de traducere folosite de un traducător cu scopul de a transfera în LŢ sensul unui TS, dar şi atmosfera culturală în care este produs acest sens, astfel încât să suscite cititorului-ţintă o reacţie celei pe care o are cititorul-sursă.
Strategia vizează alegerea celor mai potrivite procedee, mijloace etc. de traducere în vederea transferării sensului TS. Mulţi factori influenţează alegerea strategiei de traducere: distanţa dintre producerea TS şi receptarea TŢ, dintre intenţia au-torului şi intenţia traducăau-torului (ediau-torului) etc.” (Lungu-Badea, 2012: 135-137)
Termenul strategie (opus, oarecum, tacticii), este împrumutat din limbajul de specialitate al armatei şi utilizat de către specialişti din diverse domenii: econo-mic, lingvistic, din domeniul traducerii, politic etc. Sensul iniţial al termenului strategie, menţionat în marile dicţionare ca Dicţionarul Limbii române moderne, DEX, Petit Robert, Larousse etc. este acela de „artă de a conduce o armată pe câmpul de luptă, îmbinând atât operaţiuni, cât şi dispozitive până în momentul contactului cu inamicul”, iar transferul termenului din sens specializat militar către alte domenii semantice, inclusiv ştiinţa traducerii, arată clar că strategia are aici un sens de rezolvare teoretică. „Aplicarea în practică a strategiei devine
însă, sub influenţa factorilor externi, a circumstanţelor, deci a contextului total (lingvistic, extralingvistic şi implicit, tactică, adică adaptarea planurilor strategice la circumstanţele întâlnite la faţa locului. […] Strategia de traducere este stabilită de traducător în funcţie de scopul TS şi de finalitatea prezumtivă atribuită TŢ.
Pentru a-şi atinge obiectivul, traducătorul îşi optimizează strategia sau o combină cu alte strategii. Pentru identificarea intenţiei TS, el deverbalizează TS, îl înţelege şi, abia după aceea, îşi alege strategia. Succesul traducerii depinde de o dublă condiţie: distingerea între scopul propus şi scopul atins şi distanţarea dintre ele.
Strategia vizează alegerea celor mai potrivite procedee, mijloace etc. de traducere în vederea transferării sensului TS. Mulţi factori influenţează alegerea strategi-ei de traducere: distanţa dintre producerea TS şi receptarea TŢ, dintre intenţia autorului şi intenţia traducătorului (editorului).”(Lungu-Badea, 2012: 135-137)
Dintre cele mai importante strategii Georgiana Lungu-Badea enumeră în vo-lumul Mic dicţionar de termeni utilizaţi în teoria şi practica traducerii (2012) următoarele:
– strategia semantică (axată pe restituirea sensului cuvântului de tradus);
– strategia comunicativă (centrată pe destinatar);
– strategia literală (sau literalism, fidelă mai degrabă literei TS, transferului lingvistic, de fapt o pseudoechivalenţă sintagmatică, o calchiere frazeologică şi sintactică inutilizabilă în traducerea expresiilor idiomatice);
– strategia interpretativă (mai globală, comprehensivă combinând elemente din cele prezentate anterior în scopul conservării caracterului proteiform al în-ţelegerii) precum şi
– strategia adaptativă. „În mod cert, strategia de traducere depinde de finali-tatea textului de tradus, de tipul de text şi de strategia discursivă (dialog, negoci-ere, convorbire condusă), de fapt o modalitate de a acţiona şi de a manipula prin discurs.” (Lungu-Badea, 2012: 135-137)
Strategiile pe care G. Lungu-Badea le ia în discuţie în studiul Traducerea ştiinţifică. Repere (2004 a), sunt mai numeroase şi mai clar circumscrise. Ele sunt următoarele:
– adaptarea (publicitară, teatrală, popularizarea unor articole ştiinţifice, a unor opere literare, scrieri pentru copii etc.);
– traducerea literală sau traducere cuvânt cu cuvânt (axată pe specificul lim-bii şi culturii sursă, oarecum exotică);
– traducerea interpretativă sau comunicativă, centrată pe cititorul textului ţintă, care presupune anumite naturalizări, în detrimentul originalului şi al limbii sursă;
– traducere semantică (fidelă sensului);
– traducerea erudită sau culturală;
– traducerea idiomatică (formă şi conţinut) (Lungu-Badea, 2004 a: 5).
Un termen sinonim cu termenul de strategie de traducere este metoda de traducere. Metodele de traducere sunt definite de către Molina–Hurtado Albir
Strategie de traducere sau metodă de traducere 111 (2002) ca fiind „desfăşurarea procesului de traducere determinată de anumite principii în funcţie de obiectivul traducătorului şi care răspunde unei opţiuni globale ce parcurge întregul text. Metodele se schimbă în funcţie de context şi de finalitatea traducerii.” (Molina–Hurtado Albir 2002: 507-509) Ei vorbesc de următoarele metode de traducere: metoda interpretativ-comunicativă (vizează traducerea sensurilor), metoda literală (vizează o transcodificare lingvistică, me-toda liberă (permite modificări ale sensurilor şi ale categoriilor comunicative), metoda filologică (traducerea critică sau academică).
Metodele de traducere cele mai importante folosite în funcţie de finalitatea textului, în opinia Luciei Tarase, sunt:
– traducerea mot-à-mot: care păstrează ordinea frazei, traducând cuvinte-le unul câte unul şi utilizând sensul cel mai general, chiar decontextualizat.
Culturemele se traduc literal. Este foarte utilă în traducerea didactică;
– traducerea literală: lexemele sunt traduse pe rând, păstrând sensul lor li-teral. Este foarte utilă ca pre-traducere, pentru a identifica eventualele probleme care pot interveni în traducere;
– traducerea fidelă: încearcă să traducă cu exactitate sensul originalului.
Traducerea este fidelă formei textului sursă;
– traducerea semantică: diferă de traducerea fidelă pentru că pune interes mai ales pe valoarea estetică a traducerii;
– adaptarea: este cea mai liberă metodă de traducere şi este utilizată în spe-cial în traducerea textelor poetice şi dramatice. Traducerea se realizează prin adaptarea textului dintr-o limbă în alta, chiar prin sacrificarea sensului;
– traducerea liberă: reproduce conţinutul textului sursă, fără a păstra forma;
– traducerea idiomatică: reproduce mesajul original, dar pune un accent de-osebit pe expresiile colocviale şi idiomatice;
– traducerea comunicativă: tinde să reproducă cu exactitate semnificaţia con-textuală a textului sursă, astfel încât nu doar conţinutul dar şi limbajul să fie uşor comprehensibil pentru cititori.14
Doina Ivanov (2013: 163-164) aminteşte următoarele metode de traducere:
– traducerea literală;
– traducerea semantică;
– traducerea informativă, traducerea cognitivă;
– traducerea academică şi
– traducerea de servicii (oare să fi preluat termenul de la Gutt, E. A 1991.
Translation and relevance. Oxford: Blackwell?).
Heltai (2010: 124) subliniază că traducerea de servicii, aşa cum ea apare la Gutt (şi mai devreme la Schleiermacher) este mai degrabă o interpretare, o tra-ducere latentă, deoarece cititorul textului tradus nu este câtuşi de puţin interesat de autorul textului sursă, uneori nici nu ştie că are de-a face cu un text tradus.
14 http://www.traduceri-traduzioni.com/ro/recomandari/metode-de-traducere.html
Klaudy (2009: 11) defineşte, şi ea, un nivel al strategiilor de traducere, deşi nu circumscrie clar relaţiile de sub- sau supraordonare dintre aceste nivele ale fe-nomenului traducerii. Strategiile de traducere sunt, după traductologul maghiar, o serie de operaţiuni de rutină efectuate de către traducători pentru a transforma textul sursă într-un text ţintă. Aceste operaţiuni habituale, aproape automatizate pot fi categorizate în operaţiuni specifice traducerii, operaţiuni specifice limbilor şi operaţiuni specifice culturilor. Dincolo de acestea, mai există strategii indivi-duale ale traducătorilor.
Iată metodele de traducere enumerate de cele patru surse verificate în acest volum, metode înşirate într-un tabel:
Lungu-Badea Molina–Hurtado
metoda literală traducerea literală traducerea literală
traducerea
Ceea ce se desprinde clar este inconsecvenţa metalimbajului traductologiei, în sensul că autorii vorbesc de un număr diferit de metode, aceeaşi metodă este denumită diferit de diverşi autori (traducere erudită sau culturală/metoda filologi-că (traducerea critifilologi-că sau academifilologi-că/traducere academifilologi-că) sau sensul denotativ, definiţia conceptuală a aceluiaşi termen diferă de la autor la autor (traducere in-terpretativă sau comunicativă = centrată pe cititorul textului ţintă, care presupune
Strategie de traducere sau metodă de traducere 113 anumite naturalizări, în detrimentul originalului şi al limbii sursă/metoda inter-pretativ-comunicativă = vizează traducerea sensurilor/traducerea comunicativă
= încearcă să reproducă cu exactitate semnificaţia contextuală a originalului, astfel încât atât conţinutul cât şi limbajul să fie uşor de înţeles de către cititori).
Există metode care nu pot fi puse în paralel cu celelalte taxonomii (traducerea de servicii, traducerea cognitivă). Traducerea literală şi traducerea cuvânt-cu-cuvânt sunt tratate drept sinonime de către Lungu-Badea, dar Tarase le defineşte drept două metode distincte.
În acest volum vom propune următoarea schemă de clasificare a metodelor de traducere:
– metoda traducerii adaptative;
– metoda traducerii literale;
– metoda interpretativ-comunicativă;
– metoda traducerii filologice sau culturale;
– metoda traducerii semantice;
– metoda traducerii libere;
– metoda traducerii fidele.
Traducerea adaptare sau metoda adaptativă vizează înlocuirea structurilor gramaticale-lexicale din limba sursă cu structuri echivalente din limba ţintă.
Metoda traducerii adaptative îşi subsumează traducerea idiomatică sau tradu-cerea ciblică, în care traducătorul se conformează aşteptărilor publicului ţintă, constrângerilor limbii ţintă, formelor ei de exprimare, regulilor şi convenţiilor respectate de publicul şi cultura ţintă. Metoda adaptativă potriveşte practic textul culturii ţintă, căutând stabilirea echivalenţelor funcţionale, operând substitu-iri, omisiuni, explicitări etc. Traducerea se realizează prin adaptarea textului de la un context lingvistic şi cultural la altul, chiar dacă sensul suferă modificări.
Traducerea adaptativă se utilizează în special în domeniile: publicitar, teatral, po-ezie, popularizarea articolelor ştiinţifice, texte semispecializate, literatura pentru copii etc. În metoda adaptativă textul sursă este mai puţin sacru (less sacrosanct, cf. Landers, 2001: 55). Domeniul dramaturgiei este un exemplu perfect de texte care reclamă metoda adaptării, deoarece în piesele de teatru dialogul trebuie să fie nu doar uşor de înţeles, ci şi uşor de spus, de rostit. Farsele de asemenea cer meto-da ameto-daptării, căci în aceste texte se pot insera referinţe curente, specifice culturii ţintă, pentru a intensifica mesajul şi actualitatea textului în faţa publicului ţintă.
Metoda traducerii literale tinde să reproducă cuvintele textului sursă, adop-tând sintaxa şi expresiile idiomatice normelor limbii ţintă. Traducerea literală privilegiază limba sursă şi nu sensul sau mesajul, deoarece semnificaţia nu poate fi redată cuvânt cu cuvânt sau frază cu frază. Traducerea literală se concentrează pe formă, nu pe mesajul vehiculat de textul sursă şi nu respectă convenţiile de redactare (sintaxa şi gramatica) din limba ţintă. Traducerea literală vizează tran-sferul la nivelul cuvintelor individuale (în acest caz se mai numeşte traducere cuvânt-cu-cuvânt), dar şi transferul expresiilor şi sintagmelor. Traducerea literală
este practic un calc sintactic, o transcodare. Traducerea-calc reprezintă o tehnică extremă de traducere literală. Metoda traducerii literale se utilizează în didactica limbilor străine, în lingvistica comparată, în dicţionarele enciclopedice, dar poate constitui şi o etapă premergătoare traducerii (redactarea unui prim draft, a unei prime versiuni).
Traducerea intrepretativ-comunicativă urmăreşte îndeplinirea aceleiaşi funcţii în cultura sursă şi cea ţintă, producând un text echivalent cu originalul, având aceleaşi dimensiuni sintactice, semantice şi pragmatice. Metoda interpreta-tiv-comunicativă urmăreşte obţinerea unui text ţintă echivalent funcţional şi refe-renţial cu textul sursă: are în vedere mesajul textului sursă, dar şi stilul autorului.
Traducerea interpretativ-comunicativă poate favoriza latura informativă în detri-mentul calităţilor stilistice sau semantice, cu scopul de a crea un text ţintă care corespunde aşteptărilor lingvistice, stilistice şi socioculturale ale cititorilor-ţintă.
Traducerea comunicativă se află în relaţie de opoziţie cu traducerea semantică, deoarece acordă prioritate noţiunilor de inteligibilitate, înţelegere a textului şi comunicabilitate (se raportează la destinatar). Metoda sau strategia de traducere interpretativ-comunicativă nu anulează încărcătura culturală a textului, dar îl re-produce prin mijloacele de traducere şi referinţele culturale proprii culturii ţintă.
Cu alte cuvinte, metoda de traducere interpretativ-comunicativă este o strategie centrată pe cititorul textului ţintă, pe destinatarul textului ţintă, fapt care permite anumite schimbări în detrimentul originalului şi al limbii sursă. Metoda de tradu-cere interpretativ-comunicativă vizează tradutradu-cerea sensurilor într-o perspectivă mai globală, mai cuprinzătoare, mai comprehensivă, ea combină elemente din metoda literală şi cea semantică. Metoda aceasta este o atitudine traductivă ci-blistă sau ciblică, orientată spre textul ţintă, spre destinatar. Traducătorul ciblist, adoptând metoda interpretativ-comunicativă, traduce sensul discursului, însă cu resursele proprii limbii ţintă. Metoda interpretativ-comunicativă depinde de orizontul cultural al timpului în care se produce, este o traducere perisabilă, efe-meră, dependentă de timpul producerii, trebuie reactualizată mereu. Traducerea interpretativ-comunicativă se foloseşte în general în traducerile tehnice, în cazul textelor pragmatice, în comunicarea cotidiană (texte media, publicistică, literatu-ră, chiar texte artistice sau religioase, de exemplu Bibliile traduse pentru copii).
Metoda traducerii filologice sau culturale reproduce textele sursă într-o manieră literală, dar adăugând explicaţii, adnotări sau glosări necesare privind aspecte particulare din cultura sau limba sursă. Se remarcă grija pentru trans-miterea mesajului, grija pentru acurateţea textului ţintă (inclusiv dimensiunea sintactică, semantică, pragmatică), grija pentru aspectele particulare ale culturii sursă care sunt explicate în comentariile ce însoţesc traducerea, comentarii sau note de natură lingvistică, retorică, enciclopedică etc.). Traducerea culturală sau filologică presupune inserarea notelor de traducere în care sunt explicate sensul şi atmosfera culturală din contextul sursă. O metodă erudită, traducerea filologică este frecvent utilizată la traducerea textelor antichităţii clasice.
Strategie de traducere sau metodă de traducere 115 Metoda traducerii semantice este o strategie de traducere fidelă sensului.
Traducerea semantică ţine cont de valoarea estetică a traducerii. Ea respectă re-laţia semantică expresie-denotaţie din textul sursă, şi construieşte textul ţintă încercând să restituie semantismul original într-un text ţintă care ţine cont de convenţiile de redactare, sintaxa şi gramatica limbii ţintă. Metoda semantică di-feră de metoda literală, deoarece prima este un tip de traducere axat pe sens şi traducerea sensului respectând normele lingvistice ale limbii ţintă, în timp ce traducerea literală restituie doar sensul expresiilor, fără grijă pentru convenţiile sintactice ale culturii ţintă. Metoda de traducere semantică produce texte rezis-tente în timp, ele rămân valide şi funcţionale pentru lungi secvenţe tempora-le. Traducerea semantică îşi subsumează traducerea sursieră, profund legată de semnificanţii limbii din care traduce, preluând un număr variabil de elemente lingvistice, culturale şi de civilizaţie proprii textului sursă. Aceasta este aplicată în special textelor literare, filosofice sau biblice, dar este folosită şi în traducerea juridică, administrativă sau economică.
Metoda traducerii libere este o strategie prin care traducătorul urmează sen-sul şi conţinutul textului, transferând textul sursă prin forme de reexprimare liber alese. Traducerea în limba ţintă a conţinutului textului sursă se face fără a se ţine cont de caracteristicile stilistice şi de constrângerile sau normele de redactare a textului tradus. Metoda traducerii libere este un tip de traducere adaptativă care conduce la texte traduse fidele mesajului, dar care conţin omisiuni şi adăugări, şi o semnificativă restructurare a ordinii ideilor din textul sursă. Se pot schimba funcţiile comunicative din textul sursă, se pot modifica sensurile sau categoriile comunicative, se pot omite pasaje pe care traducătorul le consideră redundante etc. Metoda traducerii libere reproduce conţinutul original, fără a păstra forma textului sursă. Este utilizată în traducerea unor texte pragmatice (reţete culinare, sfaturi privind modul de viaţă), articole de presă, instrucţiuni de utilizare, co-respondenţă, invitaţii de nuntă, anunţuri de mica publicitate, texte expresive şi operaţionale etc.
Metoda traducerii fidele înseamnă reexprimarea în limba ţintă a conţinu-tului texconţinu-tului original cu respectarea cerinţelor legate de aspectele semantic, gramatical, stilistic, ortografic. Traducerea fidelă respectă cu exactitate sensul originalului, contextul, structurile gramaticale ale originalului, dar păstrează şi forma, care este şi ea fidelă textului sursă. Metoda traducerii fidele îşi subsu-mează traducerea idiomatică, axată pe formă şi conţinut, care reproduce mesajul original, cu unele denaturări privind nuanţele de sens, introducând expresii co-locviale şi idiomatice. Ea diferă de metoda semantică, care pune accent mai mare pe valoarea estetică. La metoda traducerii fidele primează redarea sensului şi a formei, fiind mai puţin preocupată de echivalenţa retorică sau stilistică. Metoda traducerii fidele se utilizează în cazul textelor funcţionale, utilitare, specializate sau semispecializate (instrucţiuni de utilizare, broşuri, recomandări, ghiduri etc.).