Mihaela Dobândă şi Mihaela Miruna Dobândă definesc trei tipuri de dificul-tăţi ale traducerii: extratextuale, intratextuale şi alte dificuldificul-tăţi.
– Dificultăţile extra-textuale sunt cauzate de probleme legate de cunoştinţele traducătorului despre subiectul textului. „Pentru o traducere eficientă trebuie să se întreprindă o minimă cercetare care îi va permite atât traducătorului, cât şi persoanelor cărora le este destinat textul, să îl înţeleagă cât mai bine. Aceste cer-cetări sunt cele care iau cel mai mult timp, şi de aceea, unii traducători sar această etapă. Astfel ei riscă să ofere un produs lipsit de calitate. Bineînţeles această etapă a traducerii nu poate fi respectată în interpretări sau traduceri simultane.”
(Dobândă-Dobândă, 2012: 51)
– Dificultăţile intra-textuale sunt legate de particularităţile limbilor în cauză:
terminologii de specialitate, frazeme, fenomenul calchierii: limba străină poate fi sursa unor „dificultăţi care pot fi depăşite doar prin consultarea materialelor specifice traducătorului: dicţionarele. Dar nu este de ajuns să iei primul sens al cuvântului din dicţionar. Cuvântul trebuie prelucrat în funcţie de context, limbaj, nivel de limbă. De asemenea există anumite fraze specifice limbii B ce nu pot fi redate cuvânt cu cuvânt în limba A: trebuie găsit un echivalent sau dacă nu este posibil, câteodată chiar de renunţat la expresia în sine. Există şi neologismele, cuvinte preluate dintr-o limbă străină, ce au intrat în limba A, dar care au, totuşi, echivalent. Acestea sunt cuvintele pe care un bun traducător trebuie să încerce, cel puţin, să le ocolească. Un alt fenomen întâlnit în traduceri este calcul. Cu o structură asemănătoare neologismului, dar mai puţin creativ ca acesta, calcul este acel termen tradus literal din limba B în limba A, traducătorul inspirându-se din forma cuvântului şi nu din înţelesul său.” (Dobândă-Dobândă, 2012: 51)
– Alte dificultăţi, care sunt, de obicei, dificultăţile proprii traducătorului. Ele pot fi de natură lingvistică sau de natură textuală – „de exemplu textul ce trebuie tradus are un subiect cu care traducătorul nu este obişnuit.” (Dobândă-Dobândă, 2012: 51)
Denisa Elena Petrehuş (2016: 238-239) consideră că semantismul şi aspectul complex, uneori mozaicat al sensurilor cuvintelor este principala sursă a proble-melor în traducere. Există, în această abordare, trei trepte de stabilire a gradului de generalizare a sensurilor:
– sens denotativ sau cognitiv: este sensul fixat în dicţionare;
– sens referenţial: lexemele de obicei monosemantice din diferite stiluri funcţionale;
– sens conotativ: valoarea suplimentară expresivă pe care o capătă cuvântul într-o limbă concretă într-un context bine determinat.
„Conotaţiile ne apar şi ele la rîndul lor de mai multe tipuri: conotaţii asoci-ative – ele apar în diferite limbi pentru felurite obiecte, de obicei, sunt metafore;
conotaţii simbolice – sunt de factură naţională şi sunt absolut specifice culturii şi limbii date; conotaţii expresiv stilistice, conotaţii legate de tradiţii şi altele. Prin urmare, pentru a evita o traducere greşită, traducătorul trebuie să cunoască foarte bine toate înţelesurile cuvintelor din text.” (Petrehuş, 2016: 238-239)
O altă problemă în cadrul traducerii este cauzată de încărcătura simbolică sau culturală a unor cuvinte, culturemele sau realiile: „cuvinte care redau noţiuni specifice care ţin de cultura materială şi spirituală a unui popor. Obstacolul cel mai mare îl constituie nu cuvintele ca atare, pentru care nu se pot găsi echivalen-ţe, ci realităţile la care acestea se referă. De exemplu, francezii au 50 de cuvinte diverse pentru mai multe varietăţi de pâine; eschimoşii mai mulţi termeni pentru a denumi zăpada ş.a.m.d. Deseori traducătorul se ciocneşte de aşa-numitul lexic intraductibil. Există în limbi diferite cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, si-tuaţii care nu există în experienţa şi în viaţa de toate zilele a persoanelor care posedă o altă limbă. Dar lipsa de echivalenţe nu înseamnă că traducerea este imposibilă. Ea poate fi efectuată, doar că ea îşi pierde unele nuanţe specifice, totuşi sensul general poate fi păstrat. Intraductibilitatea nu trebuie privită ca un mister sau ca o sperietoare.” (Petrehuş, 2016: 239) Nu putem să nu amintim aici ceea ce Zdrenghea (1977: 45) numeşte law of synonymic attraction/legea atracţiei sinonimice care prevede ca realităţile, subiectele, temele importante din viaţa unei comunităţi să atragă, să genereze un număr mai mare de sinonime.
În traducere dificultăţile pot fi cauzate de traducerea sintagmelor, lexemelor referitoare la evenimente, fapte, fenomene ş.a.m.d. tabuizate, disputate sau asupra cărora nu există un punct de vedere comun stabilit între cele două culturi (denumi-rile unor evenimente istorice, tratate, lupte, clădiri, fenomene culturale sau religi-oase). În general aceste categorii de lexeme sensibile provin din domeniul istoriei, religiilor sau culturii. Un exemplu elocvent, credem noi, ar putea fi evenimentul istoric numit dictatul de la Viena în istoriografia română şi a bécsi döntés sau decizia de la Viena în terminologia istorică maghiară. În astfel de cazuri traducătorul ar trebui să folosească termenul încetăţenit în limba ţintă (conformându-se aşteptă-rilor şi normei limbii ţintă), eventual cu scurte explicaţii adiţionale referitoare la termenul concurent, explicaţii inserate în note de subsol sau incrementate în text.
Aici dificultăţile apar din cauza echivalenţei conotative sau emoţionale, fapt ce ar putea califica aceste lexeme sau sintagme în categoria etnoculturemelelor.
Frazemele sau expresiile frazeologice sunt şi ele cauzatoare de greutăţi în munca traducătorului. Frazemul sau expresia idiomatică este o „Expresie, formă fixă, construcţie specifică unei limbi date şi care nu este traductibilă literal în altă limbă, deoarece sensul unei expresii idiomatice nu poate fi dedus din analiza structurii şi sensului elementelor care intră în componenţa acesteia. Exemple de idiomatisme: românisme, anglicisme, franţuzisme, germanisme, americanisme.
Expresiile fixe nu trebuie schimbate, de aceea nu se recomandă traducere literală.
Ele funcţionează ca unităţi de traducere al căror sens global nu poate fi redat de suma sensurilor elementelor componente.” (Lungu-Badea, 2012: 72-73)
Dificultăţi ale traducerii 153 Unităţile frazeologice sau frazeologismele sunt îmbinările stabile de cuvinte, alcătuite din minimum două cuvinte noţionale (niciodată dintr-un singur cuvânt), care exprimă împreună un singur sens unitar. Ele sunt combinaţii de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar şi referent unic. Există mai multe tipuri de astfel de unităţi frazeologice: locuţiuni, expresii sau îmbinări expresive, formule convenţionale şi clişee internaţionale, perifraze expresive.
– Locuţiunile sunt grupuri de cuvinte, îmbinări stabile cu o construcţie gra-maticală constantă, formată din două sau mai multe cuvinte, care se comportă ca un cuvânt şi exprimă împreună un sens unitar.
Ele se regăsesc în multe clase gramaticale: locuţiuni substantivale (ieşire la pensie, tragere la ţintă); locuţiuni adjectivale (de frunte, de treabă); locuţiuni pronominale de politeţe (Domnia Sa, Excelenţa Sa); locuţiuni pronominale ne-hotărâte (nu se ştie cine, nu se ştie care); locuţiuni verbale (a da năvală, a pune paie pe foc); locuţiuni adverbiale (în faţă, în spate); locuţiuni prepoziţionale (din pricina); locuţiuni conjuncţionale (în caz că, ori de câte ori) locuţiuni interjecţi-onale (ce naiba, slavă Domnului ).
– Expresiile fixe sunt îmbinări stabile şi concise de cuvinte care exprimă, la modul figurat, o idee, un sentiment (a plăti oalele sparte = a suferi pentru faptele cuiva).
Expresiile se deosebesc de locuţiuni prin faptul că ele sunt mai plastice, au o încărcătură afectivă mai mare decât locuţiunile.
– Expresiile idiomatice, idiomatismele sau idiomurile sunt îmbinări de cu-vinte ce comportă un înţeles care aparţine întregului grup frazeologic (ro. a-şi lua lumea în cap/ma. a nyakába vette a a világot, ro. a-şi da arama pe faţă/ma.
kimutatta a foga fehérjét).
Idiomurile nu pot fi traduse literal, deoarece nu există o corespondenţă sau o echivalenţă la nivelul cuvintelor, ci doar o echivalenţă sau corespondenţă seman-tică la nivelul întregului grup. În interiorul grupului sau a îmbinării, vorbitorii nu au posibilitatea de a schimba locul elementelor componente.
– Formulele convenţionale şi clişeele internaţionale sunt grupuri de cuvinte care circulă dintr-o limbă în alta cu aceeaşi formă şi semnificaţie. Ele circulă sau în limba latină, sau traduse de obicei din latină în limbile naţionale şi conţin frec-vent nume proprii: lat. ad calendas graecas, lat. fata morgana, ro. nodul gordian/
ma. gordiuszi csomó, ro. arca lui Noe/ma. Noé bárkája, ro. călcâiul lui Ahile/ma.
Achillész sarka.
– Perifrazele expresive sunt asocieri lexicale cu caracter mai liber, de obicei expresii metaforice cu referent unic: luceafărul poeziei româneşti (= Eminescu), aurul negru (= petrol), fereastra sufletului ( = ochii).
Unităţile frazeologice sau frazeologismele sunt de obicei creaţii interne.
Câteva dintre ele sunt totuşi împrumuturi sau calchiate după modelul unor uni-tăţi frazeologice străine cu o structură identică sau similară cu a celor româneşti, de exemplu: învăţământ primar (după fr. enseignement primaire), vorbitor nativ
(după en. native speaker), cutie neagră (după en. black box). Sensul frazeologis-melor nu poate fi dedus din semantismul elementelor ce le compun şi ele nu au întotdeauna sens figurat. Din punct de vedere structural frazeologismele se aseamănă în cea mai mare parte cu îmbinările de cuvinte şi foarte rar cu propo-ziţiile sau frazele. Din punct de vedere logico-semantic frazeologismele redau o noţiune, din punct de vedere sintactic ele îndeplinesc funcţia sintactică a unei singure părţi de propoziţie. Unităţile frazeologice sunt, din punctul de vedere al sensului, nişte aprecieri ale unor fapte, situaţii, au un pronunţat colorit stilis-tic, sunt foarte stabile şi extinse ca utilizare, adică sunt folosite în comunicare de majoritatea vorbitorilor unei limbi date pentru perioade lungi de timp. Spre deosebire de frazeme sau îmbinările stabile metaforice, îmbinările stabile ter-minologice sau metaforele terter-minologice sunt creaţii ale limbii recente (satelit artificial). Traducerea acestor unităţi frazeologice, fie ele locuţiuni, expresii sau îmbinări expresive, formule convenţionale, clişee internaţionale sau perifraze expresive nu se face prin tehnica calchierii, deoarece astfel se pierde mult din semantismul sau stilul textului sursă. Se recurge, vom vedea, fie la adaptare sau substituire prin echivalent cultural şi funcţional, fie la traducerea prin explicitare, descriere sau circumscriere.
Sensul frazeologismelor nu rezultă din suma sensurilor cuvintelor care o alcătuiesc, subliniază Petrehuş (2016: 239-240), care arată că lexemele ce intră în componenţa acestor expresii „pot fi utilizate în aceeaşi ordine şi cu sensul lor direct, dar pentru a identifica frazeologismul trebuie să luăm contextual […]
Întâlnim şi aşa-numitele paralexeme regionale, adică expresii care se întâlnesc în mai multe limbi. De ex. a fi cu ochii în patru există într-o formă identică în cinci limbi balcanice: română, aromână, albaneză, neogreacă şi bulgară. Pentru redarea frazeologismelor dintr-o limbă în alta există mai multe procedee, care, însă, trebuie aplicate cu discernământ, căci o traducere mecanică sau o calchiere nereuşită poate genera confuzii regretabile în textul din limba-ţintă.”
Pentru a rezolva problema traducerii frazeologismelor Ene (2010: 199-200) propune o schemă de lucru, o strategie alcătuită din câţiva paşi. Acest demers eta-pizat este necesar, deoarece traducătorul trebuie să aibă cunoştinţe în domeniul frazeologismelor, trebuie să le identifice în text, să le stabilească valoarea seman-tică şi stilisseman-tică şi să recunoască posibilele dificultăţi iar traducerea propriu-zisă necesită transmiterea nu numai a sensului, dar şi a funcţiei expresiv-stilistică a frazeologismului. Schema de respectat în ceea ce priveşte traducerea îmbinărilor stabile din limba sursă în limba ţintă, se poate rezuma la următorii paşi:
„1) traducătorul identifică îmbinarea stabilă din limba sursă;
2) traducătorul analizează sensul îmbinării stabile de cuvinte din limba sursă, descifrând componentele semantice, stilistice şi funcţionale ale acesteia (parafraza în limba sursă);
3) specialistul traduce propriu-zis îmbinarea stabilă, transferând parafrazarea din limba sursă într-o parafrazare în limba ţintă (parafraza în limba ţintă);
Dificultăţi ale traducerii 155 4) procesul de traducere este finalizat prin substituirea textului din limba sursă cu un text din limba ţintă, care, la modul ideal, păstrează aceleaşi coordonate seman-tice, stilistice şi funcţionale.” (Ene, 2010: 200)
Traducerea frazeologismelor poate fi rezolvată (cf. Ungureanu, 2013: 65-66) dacă se ţine cont de cele mai eficiente tehnici de traducere a acestor expresii. În general, în procesul traducerii se recurge la câteva metode de redare a frazeologismelor, numite metode de traducere frazeologică, dintre care cele mai importante sunt:
– Echivalenţa (traducerea prin echivalent total: din toată inima / de tout mon coeur şi traducerea prin echivalent parţial: între patru ochi / tête à tête).
– Analogia (apelarea la o expresie frazeologică din limba ţintă, având aceeaşi semnificaţie ca şi cea din limba sursă: marcher à pas de tortue/a merge ca melcul).
Traducerea propriu-zisă sau traducerea nefrazeologică este folosită atunci când nu există echivalenţe sau analogii. Ea presupune următoarele procedee: traducerea lexicală, calchierea, traducerea descriptivă şi omisiunea, arată Ungureanu (2013:
65-66).
– Traducerea lexicală păstrează sensul, dar acesta este redat sub un aspect ne-utru. Acest procedeu este utilizat atunci când sensul frazeologismului nu este atât de cifrat încât să nu poată fi redat cu alte cuvinte în altă limbă. De multe ori această traducere lexicală a expresiei frazeologice este redată printr-o îmbinare liberă, de aceea mai este numită o traducere liberă.
– Calcul lingvistic păstrează şi cuvintele şi forma expresiei. Se păstrează aşa-dar cu fidelitate şi sensul, aşa-dar mai ales forma expresiei sau a îmbinării de cuvin-te. Dezavantajul este că frazeologismele pot pierde din expresivitate şi chiar din semnificaţie.
– Traducerea descriptivă, adică traducerea printr-o perifrază neutră sau sti-listic marcată va conduce la un text neutru în comparaţie cu valoarea stisti-listică a originalului.
– Se utilizează omisiunea în cazul în care lexemele sau expresiile frazeologice nu pot fi traduse prin alte mijloace.
„Alegerea metodei potrivite a traducerii frazeologismelor în multe privinţe de-pinde de locul pe care îl ocupă îmbinarea stabilă de cuvinte în sistemul frazeologic al limbii sursă şi al limbii ţintă, după indici diferiţi: metaforici, structura lexico-sin-tactică, trăsăturilor structurale şi sintactice. Deci, alegerii metodei sau a procedeului i se va acorda o deosebită atenţie, deoarece la baza frazeologismului se află o imagine, şi datoria traducătorului este de a păstra intactă această imagine, căutînd cu orice preţ să nu-l lipsească pe cititorul textului tradus de satisfacţia recepţionării artistice a frazeologismului.” (Ungureanu, 2013: 65-66)
Oricare demers s-ar folosi în traducerea frazeologismelor (echivalarea sau substituirea cu un frazem echivalent cultural şi funcţional, traducerea prin cir-cumscriere, descriere sau parafrază), acest tip de sintagme par să fi incitat inte-resul traducătorilor, dovadă stau dicţionarele de frazeologisme care tind să apară în număr tot mai mare.
Proverbele şi zicătorile sunt o altă categorie dificilă în cadrul traducerii.
Proverbele au, de obicei, sens figurat şi înţelesul lor general poate fi dedus din sensul elementelor componente. Proverbele se aseamănă după structură cu o propoziţie sau cu o frază. Logico-semantic, proverbele redau un enunţ, un demers cognitiv-logic finalizat, un gând terminat, iar din punct de vedere sintactic ele au ambele părţi principale de propoziţie sau, în mod obligatoriu, predicatul şi câteva părţi secundare.
Proverbele urmăresc scopuri didactice printr-o puternică latură de pedagogie arhaică sau înţelepciune populară (ele ne învaţă, ne sfătuiesc, ne previn).
A traduce un proverb înseamnă a transpune o mentalitate naţională, pentru a fi înţeleasă în cadrul unei alte culturi. Proverbele pot fi clasificate în trei grupuri, din punct de vedere traductologic:
– proverbe şi zicători din limba sursă, care vor avea echivalente totale în limba ţintă: Mieux vaux tard que jamais/Mai bine mai târziu decât niciodată.
– proverbe şi zicători, care apelează la conotaţii diferite, dar păstrează semnifi-caţia: Un mauvais ouvrier se plaint toujours de son instrument/Mâna care nu ştie să scrie dă vina pe hârtie.
– proverbe şi zicători, care nu au echivalente în limba ţintă: Le roi, l`âne et moi, nous mourrons. (cf. Ungureanu, 2013: 68-69)
În cazul proverbelor care au drept izvor un dicton latin, traducerea nu ar trebui să pună probleme deosebite, fiindcă există practic proverbe paralele în mai multe limbi (A friend in need is a friend indeed/Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte/Az igaz barát szükségben is barát). Dificultăţile apar când avem de-a face cu proverbe care intră în categoria culturemelor (sunt specifice unei culturi date): în acest caz se recurge la identificarea unui proverb cu semnificaţie similară sau apropiată, dar se utilizează şi tehnica generalizării, a explicitării, a circumscrierii sau chiar a transfor-mării totale sau parţiale.
Heltai (2010: 127) subliniază că există următoarele situaţii în ceea ce priveşte expresiile frazeologice şi proverbele:
– echivalenţa absolută (The end justifies the means/A cél szentesíti az eszközt/
Scopul scuză mijloacele): este cazul frazemelor sau proverbelor care au la bază un protofrazem comun, un dicton latin sau grec;
– echivalenţa aproximativă (He who laughs last, laughs best/Az nevet igazán aki utoljára nevet/ Cel care râde la urmă, râde mai bine; Appearances are deceivin-g/A látszat csal/Aparenţele înşeală): proverbele sunt foarte asemănătoare, diferenţele intervin la nivelul topicii, al particularităţilor morfologice (numărul substantivelor, articolelor, prepoziţiilor);
– echivalenţa relativă sau parţială (Hunger is the best sauce/Az éhség a legjobb szakács; the last straw/az utolsó csepp/ultima picătură): un element este comun, restul e diferit;
– nonechivalenţa sau expresii frazeologice diferite (A lie has no leg/A hazug em-bert hamarabb utolérik mint a sánta kutyát he had to walk up-hill/az ár ellen kellett úsznia/a înotat împotriva curentului).
Dificultăţi ale traducerii 157 Polisemia, omonimia şi seriile sinonimice pot duce, şi ele, la îngreunarea mun-cii traducătorului. „Omonimia este una dintre sursele de greşeli în traducere. Se confundă la traducere unităţile lexicale cu omonimele lor din altă limbă. Din cate-goria aceasta fac parte greşelile numite în practica traducerii: falşi prieteni. Prin falşi prieteni avem în vedere cuvintele, care având rădăcină comună în cele două limbi şi fiind, de obicei, din acelaşi izvor, diferă în ceea ce priveşte conţinutul semantic.
Asemenea cuvinte mai sunt numite şi omonime interlingvistice sau, respectiv, omo-nime bilingve.” (Petrehuş, 2016: 240-241)
Printre celelalte capcane care pot să apară în procesul de traducere Petrehuş (2006) mai aminteşte: „1) Barbarismul – tendinţa de a inventa un cuvânt care nu există în limba-ţintă; 2) Solecism – greşeală de a propune nişte structuri sintactice neexistente în limba dată; 3) Contra-sens – o traducere contrarie celei care presupune enunţul original; 4) Non-sens – lipsă de sens, când traducătorul nu-şi reciteşte textul tradus; 5) Omiterea – refuzul de a traducere din cauza dificultăţii; 6) Greşeli ortogra-fice (de pronunţare); 7) Supratraducere.” (Petrehuş, 2016: 240-241)
Printre capcanele sau dificultăţile traducerii, Ungureanu enumeră şi ea, la rân-dul ei, prietenii falşi, polisemia, omonimia şi sinonimia. „Se pot distinge cîteva tipuri de nonechivalenţă sau falsă echivalenţă în cazul cuvintelor falşi – prieteni. 1) Într-o limbă cuvîntul are un sens general, iar în cealaltă un sens particular. 2) Cuvîntul de-semnează relaţii de gen într-o limbă şi relaţii de specie în altă limbă: rom. pasăre e o denumire de gen a faunei, iar it. pasero înseamnă vrabie şi este o specie a genului. 3) Monosemie într-o limbă – polisemie în alta: rus. галантный înseamnă curtenitor faţă de femei; în engl. galant – 1. curtenitor 2. viteaz, glorios. 4) Neconcordanţă stilistică:
într-o limbă cuvîntul este atribuit unui stil, iar în altă limbă altui stil: rus. обидеть este neutru – a produce cuiva supărare, a amărî; rom. a obijdui este învechit şi în-seamnă a asupri, a împila ; rom. obijduitor – numai substantival – înîn-seamnă cel care obijduieşte, asupritor. 5) Sens neutru într-o limbă – sens arhaic în altă limbă: rom.
scîrbă – 1 Aversiune nestăpînită (fizică sau morală) faţă de cineva sau ceva: dezgust, repulsie, silă; se întîlneşte în sintagma A-i face cuiva scîrbă sau A-l prinde pe cineva scîrba = a se scîrbi; a se îngreţoşa, dezgusta; ceea ce provoacă scîrbă. 2. Epitet pentru o fiinţă murdară, dezgustătoare sau josnică; epitet pentru o fiinţă nedemnă, (la pl) vorbe murdare, triviale, ocări, înjurături 3. (reg.) întristare, mâhnire, supărare, grijă,
scîrbă – 1 Aversiune nestăpînită (fizică sau morală) faţă de cineva sau ceva: dezgust, repulsie, silă; se întîlneşte în sintagma A-i face cuiva scîrbă sau A-l prinde pe cineva scîrba = a se scîrbi; a se îngreţoşa, dezgusta; ceea ce provoacă scîrbă. 2. Epitet pentru o fiinţă murdară, dezgustătoare sau josnică; epitet pentru o fiinţă nedemnă, (la pl) vorbe murdare, triviale, ocări, înjurături 3. (reg.) întristare, mâhnire, supărare, grijă,