Zuzana Raková (2014: 6-7) vorbeşte, în volumul Les théories de la traduction, de patru mari paradigme în care teoriile traductologice pot fi grupate:
1. paradigma echivalenţei: include teoriile lingvistice;
2. paradigma finalităţii: include teoria acţiunii, teoria Skopos-ului;
3. paradigma descriptivismului: include formalismul rus, structuralis-mul ceh, polisistestructuralis-mul izraelian, descriptivisstructuralis-mul olandez, flamand şi anglo-american;
4. paradigma indeterminismului: include teoria jocului, deconstructivis-mul, postcolonialismul.
Camelia Petrescu (2000: 16) vorbeşte, în volumul Traducerea între teorie şi realizare poetică, de două tipuri de abordări:
1. teoria traducerii ca lingvistică, 2. teoria traducerii ca poetică.
Teoria lingvistică are în vedere Şcoala de la Leipzig (Otto Kade, Gert Jager, Albrecht Neubert, Wolfram Wilss, Katharina Reiss, Werner Koller). Tot aici intră şi activitatea lui J. Catford, M. A. K Halliday, E. Nida. Printre alţi adepţi ai teoriei lingvistice se numără şcoala francofonă: Jean-Paul Vinay şi Jean Darbelnet, cu stu-diul lor menţionat mai sus despre compararea traducerilor în vederea identificării legilor ce guvernează transferul lexical dintr-o limbă în alta. Georges Mounin este cel care fundamentează dreptul traductologiei la statutul de ştiinţă şi introduce conceptul de fidelitate în traducere: „În studiul Les belles infideles, Mounin dis-cută o […] problemă cardinală a traductologiei: fidelitatea. Între fidelitatea faţă de textul original, faţă de limba sursă, şi fidelitatea faţă de limba receptoare, este preferată a doua, frumoasa infidelă. Acest gen de traducere, care a făcut o lungă carieră în Franţa – din secolul al XVII-lea până la sfîrşitul secolului al XIX-lea, este definită de Mounin printr-o metaforă: verres transparents (lentile transparente).
Transparenţa se referă la faptul că textul tradus dă iluzia scrierii originalului direct în limba traducerii. O traducere bună trebuie să fie transparentă, şi anume să nu păstreze din operă nici coloritul limbii, nici al epocii, nici al civilizaţiei originale. Partea a doua a metaforei, lentile colorate (verres colores), corespunde traducerii fidele, literare. Culoarea este dată de substanţa specifică a originalului (semantică, morfologică, sintactică), păstrată în limba traducerii.” (Petrescu, 2000, 21) Les belles infideles sau adepţii principiului frumoaselor infidele din secolul al XVII-lea operau cu un principiu al fidelităţii: traducerea însemna imitarea originalului cât mai fidel cu putinţă.
Teoria poetică vizează exclusiv traducerea liteară, utilizează instrumentele de cercetare a poeticii lingvistice, a teoriei şi criticii literare. Reprezentanţii cei mai de seamă ai teoriei poetice provin din şcoala olandeză: Andre Lefevere, Jose
Lambert, Theo Hermans, şcoala engleză (Susan Bassnet-Mcguire). Aceştia s-au constituit în aşa numită şcoală a manipulării, Manipulation School, promovând o teorie a traducerii ca manipulare: „teoria traducerii ca manipulare se bazează, în definirea conceptelor cu care operează, de exemplu literatura ca polisistem, pe studiile formaliştilor ruşi şi ale structuraliştilor praghezi. Literatura văzută ca polisistem este dinamică, […] comportând două tipuri de modele în opoziţie:
primary (primar), tipul care reprezintă inovaţia şi secondary (secundar), cel legat de tradiţie. Traducerea în acest polisistem este văzută ca factor de inovaţie, con-stituindu-se ca un text de sine stătător, ca parte integrantă a unei culturi şi nu ca simpla reproducere a unui text. Preocupaţi exclusiv de dimensiunea literară a traducerii, aceşti teoreticieni resping atitudinea normativă şi evaluativă a traduc-tologiei tradiţionale. Modelele lor se formulează pe studii de caz, prin compararea diferitelor traduceri ale aceleiaşi opere.” (Petrescu, 2000: 23)
Tot acestei tendinţe poetice îi aparţin şi activitatea lui George Steiner (au-torul faimosului volum După Babel), cercetătorii din cadrul Şcolii Superioare de Interpretare şi Traducere din Paris sau ESIT (Danica Seleskovitch, Marianne Lederer, Amparo Hurtado Albir), dar şi şcoala de traductologie din Canada, bine reprezentată de către Jean Delisle şi Robert Larose.
O altă teorie poetică a traducerii, crede Petrescu (2000), îi aparţine lui Antoine Berman (L’épreuve de l’étrenger/Încercarea străinului, 1984). Berman defineşte traducerea ca o „experienţă umană fundamentală, ca proces în care se consumă raportul nostru cu Celălalt, o probă a alterităţii. În actul traducerii, trebuie să tre-cem mereu această probă, să luptăm contra narcisismului nostru funciar. Reacţia naturală la străin, la diferenţă este, susţine Berman, rezistenţa. Orice cultură are o tendinţă etnocentrică, îşi este suficientă sie însăşi şi tinde să aservească alte culturi. Traducerea este mărturia cea mai elocventă a acestei rezistenţe […].
Etnocentrismul implică sacralizarea limbii materne şi complexul de superiorita-te faţă de limba străină. Traducerea are, în consecinţă, superiorita-tendinţa de-a se impune originalului, de a-l anexa. Pe de altă parte, traducerea, prin natură, este deschi-dere, se bazează pe o pulsiune traductivă care asumă o altă limbă ca ontologic superioară limbii proprii. Depăşirea acestei ambiguităţi funciare a traducerii, în virtutea căreia limba maternă este simultan sacralizată şi anulată, se poate face prin stabilirea unui raport dialogic între limba străină şi limba proprie, printr-un act de primire şi găzduire cu bunăvoinţă a limbii străine. Limba gazdă trebuie să fie flexibilă, aptă să se deschidă şi să se îmbogăţească în contact cu limba străină, iar, la limită, să se recreeze.” (Petrescu, 2000: 25)
Un alt cercetător inclus de către Petrescu în categoria teoriilor poetice este Peter Newmark (conceptele sale despre traducerea comunicativă şi semantică):
„semantic şi comunicativ, în viziunea lui Newmark, nu se exclud, dar sunt apcabile unor sfere diferite ale limbajului. […] traducerea semantică se aplică li-terarului, şi, similar, operei literare, se preocupă minim sau deloc de publicul beneficiar… în timp ce traducerea comunicativă există doar pentru un anumit
O taxonomie a teoriilor traducerii 47 destinatar. […] Semantic şi comunicativ nu sunt reductibile la literal şi liber, chiar dacă le presupun. Pe o scară a performanţei traductologice, treptele superioare ar fi ocupate de traducerea semantică şi cea comunicativă, urmate de traducerea fi-delă, literală, cuvânt cu cuvânt – ca trepte ale traducerii semantice – şi traducerea idiomatică, traducerea liberă şi adaptarea – trepte ale traducerii comunicative.”
(Petrescu, 2000: 26-27)
Dihotomia teorii lingvistice şi teorii poetice din taxonomia propusă de Camelia Petrescu revine cu alte sintagme şi denumiri în taxonomiile celorlalţi specia-lişti. Astfel, Victoria Ungureanu disociază, în volumul Teoria traducerii (2013), demersul teoretic de tip lingvistic şi demersul teoretic de tip interpretativ sau comunicaţional. Victoria Ungureanu propune deci a altă repartiţie a teoriilor sau lucrărilor teoretice despre traducere, ea vorbeşte de lucrări lingvistice şi lucrări pluriaspectuale, alfel spus există:
„1. Lucrările care atribuie traducerii originea strictamente lingvistică, 2. Lucrările, ai căror autori construiesc teoriile lor pe principiul interpretativ, comunicaţional, textual, care presupune o abordare pluriaspectuală a studiului traductologic.” (Ungureanu, 2013: 7)
E. Nida vorbeşte de patru abordări ale traducerii:
– filologică, – lingvistică, – comunicativă şi – sociosemiotică.
El explică abordarea filologică drept un tip de abordare în care accentul este pus pe compararea textului sursă şi a textului ţintă, o abordare care are adesea în vedere ponderea limbajului figurativ. „Idiomurile se traduc rareori literal, […]
dar în cele mai multe cazuri există idiomuri echivalente. […] Orientarea filologi-că în traducere se referă, de multe ori, la studierea textelor sursă şi ţintă pentru a se detecta schimbări de intenţie ce includ, de exemplu, ironia, hiperbola şi implicitarea. […] Abordarea filologică implică şi acordarea unei atenţii speciale unor aspecte fonologice, rimei şi ritmului întâlnite în special în poezii.” (Nida, 2004: 37-39)
Abordarea lingvistică a traducerii, în schimb, ia în calcul în special compa-raţia celor două limbi în cauză: „există […] o serie de modalităţi diferite prin care se poate studia traducerea din punct de vedere lingvistic. Cele mai importante aspecte sunt relaţiile de caz, ordinea cuvintelor, grupurile de cuvinte şi propozi-ţiile din frază.” (Nida, 2004: 43-44)
Abordarea comunicativă îşi îndreaptă atenţia asupra actului comunicativ din limba sursă şi actul de comunicare ce-i corespunde în limba ţintă. Factorii principali ce sunt implicaţi sunt sursa, mesajul receptorul, fenomenul de feed-back, bruiajul, contextul comunicării şi mijlocul de transmitere a mesajului. „În abordarea comunicativă a traducerii vorbim de două surse diferite. Sursa origi-nală este reprezentată de persoana sau persoanele care au elaborat textul sursă.
Traducătorul este o sursă proximă, care se identifică, pe cât posibil, cu intenţia evidentă a sursei originale. Aceasta nu înseamnă că el trebuie să adopte întot-deauna punctul de vedere al originalului, ci, pentru a produce o operă onestă, trebuie să împiedice ca propriile-i opinii şi presupoziţii culturale să-i prejudicieze rezultatele. […] Traducerea constă din a reproduce cel mai apropiat echivalent natural. Într-adevăr, cea mai bună transpunere este aceea care nu sună a traducere din motive formale.” (Nida, 2004: 43-44)
Abordarea sociosemiotică se bazează pe semnificaţia semnelor care comportă mesajul spre receptor. Aici se combină aspecte ale celorlalte trei tipuri de abordări ale traducerii. „Abordarea semiotică a analizei sensurilor implică cel puţin trei niveluri de interpretare […]: primar, secundar şi terţiar. Primul nivel reprezintă înţelegerea imediată şi evaluarea unui discurs, fără ca acest fapt să implice vreo reflecţie […] e receptarea spontană a unui text. La un al doilea nivel se face studiul analitic al textului, structura şi contextul său. Al treilea nivel de interpretare este atins atunci când textul este privit din perspectiva semnificaţiilor sale simbolice, deseori în lumina implicaţiilor sale universale” (Nida, 2004: 49)
Adrian-Paul Movileanu vorbeşte în Dinamica sensului în traducerea specia-lizată: Studiu de caz despre grupurile nominale compacte5 de următoarele tipuri de teorii traductologice:
1. teorii lingvistice: promovate de Roman Jakobson, care împarte traducerea în trei categorii (intralinguală, interlinguală, intersemiotică), Roger Bell, care pune accentul pe noţiunea de echivalenţă, Eugene Nida şi Charles Taber, care accentu-ează noţiunea de sens lingvistic ca mesaj şi vorbesc despre echivalenţă relativă.
Abordarea de tip lingvistic subliniază latura strict lingvistică a traducerii.
2. teorii pragmatice, promovate de Katharina Reiss şi Hans Vermeer (Skopostheorie şi tipurile textuale), care sunt interesaţi de scopul şi situaţia în care traducerea are loc, dar şi André Lefevere, care este interesat de nuanţele culturale, ideologice, poetologice ale originalelor şi ale traducerilor.
3. teorii socioculturale, promovate de Gideon Toury şi conceptul său de norme, şi de către Itamar Even-Zohar şi teoria polisistemului, respectiv L. Venuti, creatorul conceptului de invizibilitate a traducătorului.
După Bantaş-Croitoru (1999: 9-11) există patru direcţii în abordarea teoriei traducerii:
– abordarea lingvistică (care consideră traducerea ca ştiinţă, textul tradus putând fi perfect descris pe baza unor modele de analiză lingvistică);
– abordarea estetică (care consideră traducerea o artă a transpunerii poetice);
– abordarea intermediară (care priveşte traducerea ca fiind o formă de artă fundamentată pe ştiinţă) respectiv
– teoria interpretativă a traducerii, care pe lângă studierea traducerii ca proces şi ca produs, este bazată pe procesul de interpretare, inerent oricărui act traductiv.
5 Adrian-Paul Movileanu, Dinamica sensului în traducerea specializată: Studiu de caz despre grupurile nominale compacte. Teză de doctorat, 2013, 193.231.20.119/doctorat/teza/fisier/998
O taxonomie a teoriilor traducerii 49 Roger Bell (1996: 26) vorbeşte de trei teorii ale traducerii:
– teoria traducerii ca produs şi ca proces;
– teoria traducerii ca produs (studierea textelor traduse);
– teoria traducerii ca proces (cu imersiuni în psiholongvistică).
Parcurgând o parte a bibliografiei legate de teoriile traducerii am încercat să întocmim un tabel care sintetizează cronologia diferitelor abordări teoretice în traductologie, aşa cum se cristalizează ele în viziunea noastră, după care vom face o prezentare a principalelor direcţii, oferind deci următoarea taxonomie a teoriilor traducerii:
1. teorii lingvistice, 2. teori postlingvistice a. literare/poetologice;
b. socio-funcţionale şi culturale.
Perioadă istorică Curent cultural sau şcoală/
teorie traductologică Câţiva reprezentanţi
Secolul al XVI-lea Umanism Martin Luther, William Tyndale, Etienne Dolet
Secolul al
XVII-lea Clasicism Claude Gaspard Bachet de Meziriac,
Gaspard de Tende, George Chapman, John Dryden, Alexander Fraser Tytler Secolele
XVIII-XIX, începutul secolului XX
Romantism/Realism Fr. Schhleiermecher, Walter Benjamin, Jose Ortega y Gasset Secolul XX
Anii 1950-1960 1. Teorii lingvistice Darbelnet, Vinay, Georges Mounin (lingvistică teoretică), John Catford (lingvistică aplicată), Edmond Cary, Roman Jakobson şi Eugene Nida (lingvistica comunicaţională), Maurice Pergnier (traductologie sociolingvistică), Robert Larose (traductologie textual-lingvistică) 2. Teorii postlingvistice
a. Teorii literare/poetologice
Anii 1970-1980 Teorii literare sau poetice Efim Etkind (poetolo-gie), Antoine Berman Anii 1970
Anii 1990-2000
Teoria hermeneutică a traducerii
Teoria (in)vizibilităţii traducătorului
George Steiner, A Popovici Lawrence Venuti
Perioadă istorică Curent cultural sau şcoală/
teorie traductologică Câţiva reprezentanţi b. Teorii socio-funcţionale şi culturale
Anii 1950-1970 Teoria interpretativă Danica Seleskovich, Jean Delisle, Marianne Lederer Anii 1970-1990 Teorii funcţionale:
Skopostheorie K. Reiss, H. Vermeer, Ch. Nord Anii 1980 Teoria actului traductiv Holz-Mänttäri
Anii 1980-1990 Teoria transferului de text Anthony Pym Anii 1970-1980 Translation Studies sau
Descriptive Translation Studies (DTS) şi
James Holmes, Andre Lefevere
Anul 1980 Teoria polisistemului Itamar Even Zohar, Gideon Toury Anii 1980-1990 Teoria universaliilor
traducerii Blum-Kulka ş.a.
Am văzut varietatea mare a teoriilor despre traducere, precum şi diversitatea taxonomiilor în care aceste teorii au fost clasificate. În ştiinţele umaniste taxono-miile îşi au însă limitele lor. Miroslava Luchiancicova subliniază, în acest sens, imposibilitatea formulării unei teorii traductologice universal valabile, pornind de la ideile unui specialist din perioada sovietică: „Spre marele nostru regret, majoritatea construcţiilor structurale şi teoretice în domeniul traducerii literare se asociază expresiei ‚Patul lui Procust’ sau procesului de pendulare de la o extremă la alta. […] Trebuie să ne ferim de repetarea greşelilor făcute în construirea grama-ticilor filosofice: este imposibil de a construi o teorie a traducerii comună pentru toate epocile, limbile, genurile şi stilurile literare. Această teorie va fi abstractă şi moartă. Teoria traducerii ştiinţifice trebuie să se bazeze pe lingvistică ca o teo-rie a posibilităţilor de limbă (limita inferioară şi superioară) în manifestările lor socioculturale şi istorico-literare specifice. Elucidarea acestor posibilităţi trebuie să fie precedată de studii speciale referitoare la problemele traducerii din limba X în limba Y, concretizate deplin.” (Luchiancicova, 2015: 4)