Echivalenţa este, în opinia noastră, piatra de temelie a oricărui demers tra-ductiv, deoarece traducerea înseamnă, dincolo de orice clasificare sau taxono-mie, procesul prin care se stabilesc echivalenţe textuale, funcţionale, culturale, semantice şi pragmatice. Deşi este una din tehnicile fundamentale de traducere, echivalenţa sau echivalarea nu este inclusă ca atare în toate taxonomiile tehnici-lor şi procedeetehnici-lor de traducere.
Noţiunea de echivalenţă este un termen nodal în literatura de specialitate traductologică, care a suscitat interesul specialiştilor dintotdeauna. La nivelul acestui concept se poate surprinde imprecizia în definire şi utilizare, caracteris-tică metalimbajului traductologic. Echivalenţa nu este utilizată cu acelaşi seman-tism de către toţi cercetătorii. „După părerea lui R. Bell, idealul unei echivalenţe totale rămîne o himeră, din moment ce limbile sunt atât de diferite ca formă, ca referinţe şi contexte […]. Pornind de la teoria tradiţională, cele două texte (origi-nal şi tradus) sunt echivalente. Atunci cînd în 1959 Jakobson foloseşte în acest context pentru prima dată conceptul de echivalenţă el este criticat din motiv că textul limbii sursă nu este semantic, stilistic, pragmatic simetric cu textul limbii ţintă. În 1965, Catford defineşte echivalenţa ca o schimbare între două texte într-o anumită situaţie, definiţie criticată de K. Reiss şi H. Vermeer pentru că această schimbare nu poate fi realizată. […] Van den Broeck în eseul său Conceptul de echivalenţă în traducere respinge ideea că relaţiile de echivalenţă sunt aplicabile în cadrul traducerii. […] Întelegem, că […] o echivalenţă totală este imposibilă, dar tindem totuşi să o realizăm la nivel semantic, formal, ilocutiv, intenţional.
De exemplu, Chesterman, motivează substituţia conceptului de echivalenţă cu cel de similitudine optimă, pentru că după părerea lui, termenul de echivalenţă pare a fi prea limitat, pe când conceptul nou propus, pare a cuprinde mai multe aspecte, unde traducătorul este liber de a alege acel tip de relaţie care pare a fi mai adecvat unei anumite situaţii, în funcţie de text, de intenţia autorului.”
(Ungureanu, 2013: 33-34)
Echivalenţa înseamnă a avea aceeaşi valoare. Traducerea este multiaspectua-lă, crede Sobol, de aici decurge varietatea definiţiilor care au, toate, două elemente comune: referinţa la cele două limbi şi referinţa la conceptul echivalenţei (Sobol, 2014: 263). Komissarov (1973, apud Sobol, 2014: 267) defineşte echivalenţa din unghi structural, ca nişte structuri ierarhice, echivalenţa după el reprezintă gra-de diferite sau niveluri diferite ale unităţii gra-de sens a traducerii şi a originalului.
Există aşadar cinci grade de echivalenţă: a obiectivului comunicării, a identificării situaţiei, a mijlocului de descriere a situaţiei, a semnificaţiei structurilor sintactice, a semnelor verbale. Komissarov (1973) subliniază importanţa echivalenţei la nivel semantic şi la nivelul conţinutului.
Schleiermacher introduce conceptul de interpretare, scopul traducerii după el este ca textul tradus să producă asupra cititorului acelaşi efect pe care l-ar fi produs şi lecturarea originalului. Ideea lui Schleiermacher va culmina în secolul XX în principiul echivalenţei promovat de Nida. Eugene Nida (2004) vorbeşte de echivalenţă formală şi dinamică, în timp ce mai târziu echivalenţa dinamică este înlocuită cu cea funcţională. Echivalenţa dinamică a lui Nida este fundamentată tocmai pe naturaleţea stilului şi obţinerea aceluiaşi efect. Jakobson subliniază că datorită lipsei echivalenţei dintre vocabularul şi categoriile gramaticale ale limbilor, echivalenţa în traducere nu poate fi nimic altceva decât obţinerea simi-litudinii în diferenţe (cf. Simigné, 2007: 3).
În volumul A Linguistic Theory Of Translation Catford operează o diferenţiere între echivalenţa formală (formal equivalence şi echivalenţa textuală (textual equi-valence, condiţia echivalenţei fiind tocmai similitudinea elementelor relevante ale situaţiei de comunicare. Anton Popovič (1976) reliefează echivalenţa funcţională şi stilistică, iar Katharina Reiss (1977) vizează obţinerea echivalenţei după criteriul tipului de text. La Reiss şi Vermeer echivalenţa este văzută ca „o relaţie între textul sursă şi textul ţintă atunci când fiecare din aceste texte îndeplinesc (sau pot înde-plini) aceeaşi funcţie comunicativă în propria cultură.” (apud Mohr, 2012: 105)
W. Koller (apud Sobol, 2014: 267) are o reprezentare liniară, vorbeşte de urmă-toarele tipuri de echivalenţă: denotativă, conotativă, textual-normativă, pragmatică şi formală. Echivalenţa denotativă prevede păstrarea conţinutului textului, echivalenţa conotativă este sinonimă cu echivalenţa stilistică şi urmăreşte transmiterea cono-taţiilor textului, echivalenţa textual-normativă numită şi echivalenţă comunicativă presupune orientarea spre receptor, echivalenţa formală este orientată spre tradu-cerea particularităţilor estetice, formale ale textului. Acestea sunt, de fapt cerinţele normative ale traducerii textelor. Koller vorbeşte aşadar în volumul Einführung in die Übersetzungswissenschaft. Heidelberg: Quelle & Meyer, 1979) de o echivalenţă textuală normativă, în timp ce Baker (1992) vorbeşte de o echivalenţă textuală.
V. G. Gak şi L. Levin propun trei tipuri de echivalenţă: formală, semantică şi situativă. Theodora Cristea vorbeşte de trei tipuri de echivalenţă: de sens sau de de traducere, echivalenţă de formă şi echivalenţă de nomenclatură. Irina Condrea vorbeşte de echivalenţă totală (cuvintele monosemantice, termenii sau cuvinte-le cu sens specializat, numecuvinte-le proprii, cuvinte-lexemecuvinte-le referitoare la zicuvinte-lecuvinte-le săptămânii, denumirea lunilor anului, anotimpurile, unităţile monetare, formele de salut, formulele de politeţe etc.), echivalenţă parţială (la cuvintele polisemice), echiva-lenţa falsă (falşii prieteni). Susan Bassnett spune despre echivaechiva-lenţa semantică că nu sensurile cuvintelor se traduc, ci mesajele. „Traducătorul va traduce, mai întâi, funcţia socială sau culturală a unui cuvânt sau a unei expresii date, apoi va alege echivalentul în cea de-a doua limbă, care să aibă aproximativ aceeaşi funcţie.” (Sobol, 2014: 267-269)
Umberto Eco deosebeşte echivalenţa referenţială de cea conotativă. El afir-mă în volumul A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere (2008) că
Conceptul de echivalenţă 145 sinonimele sunt cauza multor probleme de traducere: de exemplu, father, daddy, dad în God is our Father, în care Father şi daddy nu sunt utilizabile alternativ.
Aici echivalenţa referenţială nu coincide cu echivalenţa conotativă. Dacă în anii 1960 (vezi Kade, O. Zufall und Gesetzmäßigkeit in der Übersetzung. Leipzig:
VEB Verlag Enzyklopädie, 1968) definirea echivalenţei amesteca încă ideea de echivalenţă lexicală cu aceea de echivalenţă a textelor, azi, crede Heltai (2012:
9), echivalenţă se referă la echivalenţa textuală (Koller, 1979; Baker, 1992).
Gideon Toury respinge criteriul echivalenţei, introducând în locul lui trei criterii complementare: adecvarea textului la cerinţele culturii ţintă respectiv ac-ceptabilitatea lingvistică. Cercetătoarea poloneză E. Tabakowska (1993) consideră că scopul traducerii este obţinerea echivalenţei cognitive, care asigură aceleaşi percepţii şi reprezentări, arată Simigné (2007: 4).
Tipurile de echivalenţă enumerate de către Susan Bassnet în volumul Translation Studies (2002) implică ideea înlocuirii îmbinărilor stabile dintr-o limbă în alta pe baza unor corespondenţe nu numai lingvistice, dar şi stilisti-ce sau funcţionale. Aşadar Susan Bassnet identifică următoarele categorii de echivalenţă:
– echivalenţă lingvistică, în care există omogenitate la nivel lingvistic între textele din limba sursă şi limba ţintă, acestui tip de echivalenţă corespunzându-i traducerea de tip mot à mot;
– echivalenţa paradigmatică, în care este vorba despre echivalenţa elemen-telor axei paradigmatice expresive; acest tip de echivalenţă este superioară celei lexicale;
– echivalenţa stilistică (translaţională), în care există o echivalenţă funcţiona-lă a elementelor din textul original şi din textul tradus, cu scopul unei identităţi expresive, pe baza unui sens care nu se modifică;
– echivalenţa textuală (sintagmatică), adică echivalenţa structurării sintag-matice a unui text (echivalenţă în formă şi structură) (Bassnet, 2002 apud Ene, 2010: 202-203).
Roger Bell propune patru niveluri de echivalenţă: echivalenţa de context, echivalenţa semantică, echivalenţa gramaticală, echivalenţa sintactică (Bell apud Ungureanu, 2013: 34-35).
În definiţia sa despre echivalenţa traducerii, Popovič (1976) distinge patru tipuri de echivalenţă:
(1) echivalenţa lingvistică, în cazul în care există omogenitate la nivel ling-vistic atât al textelor sursă cât şi al celor ţintă, adică o echivalenţă obţinută prin traducerea cuvânt cu cuvânt;
(2) echivalenţa paradigmatică, unde există echivalenţa elementelor axei ex-presiv-paradigmatice, adică al elementelor gramaticale;
(3) echivalenţă stilistică (traductivă), adică o echivalenţă funcţională a ele-mentelor atât în textul original, cât şi în textul tradus, o identitate expresivă asociată cu sens identic;
(4) echivalenţă textuală (sintagmatică), unde există o echivalenţă a structurării sintagmatice a unui text, adică echivalenţa formei şi structurii (Bassnett, 2005: 33).
Cercetătorul maghiar Pál Heltai (2012: 11) rezumă tipurile de echivalenţă astfel:
– echivalenţă formală (la nivel fonologic, prozodic, morfologic, sintactic şi lexical);
– echivalenţă funcţională: 1. denotativă (de conţinut şi de organizare textu-ală), 2. conotativă (a sensurilor asociative, emoţionale, conotative şi echivalenţa stilistică şi de gen), 3. pragmatică (a intenţiilor, a actelor de vorbire, a efectelor produse, a semnificaţiilor implicite şi altor aspecte pragmatice).
Printre componentele echivalenţei funcţionale Heltai enumeră echivalen-ţa denotativă sau referenţială, echivalenechivalen-ţa conotativă şi echivalenechivalen-ţa pragmatică.
Echivalenţa denotativă sau referenţială înseamnă echivalenţa lexicală la nivelul cuvintelor, iar la nivelul textului ea se referă la echivalenţa sau asemănarea le-xemelor şi/sau a structurilor gramaticale şi a informaţiilor relevante. Echivalenţa conotativă are de asemenea mai multe componente: echivalenţa semnificaţiilor asociative sau emoţionale (echivalenţa sensurilor colocaţionale), echivalenţa le-gată de stil, de gen, de registru lingvistic (dialect, jargon, argou). Echivalenţa prag-matică înseamnă echivalenţa intenţiilor comunicative (echivalenţa ilocuţionară) şi echivalenţa efectului produs asupra publicului (echivalenţa perlocuţionară), aici intră de asemenea echivalenţa semnificaţiilor implicite, felul şi măsura în care sensurile neexprimate sunt percepute şi traduse, relaţiile dintre participanţi, presupoziţiile, gradele de politeţe, implicaturile conversaţionale). Obţinerea echi-valenţei totale depinde de tipul de text. Ea se poate obţine în special la enunţurile foarte scurte (de exemplu Intrarea interzisă/No entry) sau în cazul textelor speci-alizate din anumite domenii (ştiinţele naturii, ştiinţe inginereşti, texte medicale sau texte UE).
Taxonomia tipurilor de echivalenţă după Burján (2010: 5) este următoarea:
– echivalenţă denotativă (textul tradus să desemneze aceeaşi realitate obiec-tivă ca şi textul sursă);
– echivalenţa conotativă (textul tradus să fie scris în acelaşi registru lingvis-tic, sociolect ca şi textul sursă);
– echivalenţă textual-normativă (tipul textului tradus să corespundă cu tipul textului sursă);
– echivalenţa pragmatică (textul tradus trebuie să fie adaptat cunoştinţelor publicului ţintă, să fie comprehensibil din toate punctele de vedere, de exemplu culturemele);
– echivalenţa formală şi estetică (textul tradus trebuie să producă acelaşi efect estetic ca şi textul sursă).
După Lungu Badea (2012: 65-67) echivalenţa în sens general desemnează relaţia de identitate dintre două unităţi de sens de limbi diferite, sens în care echivalenţa descrie şi rezultatul operaţiei de traducere. În sens restrâns, echiva-lenţa defineşte procedeul sau tehnica de traducere care restituie o expresie fixă
Conceptul de echivalenţă 147 din limba sursă printr-o alta din limba ţintă, diferită, dar corespunzând aceleiaşi realităţi. În traducere, echivalenţa defineşte „procedeul care constă în a reda o expresie fixă din LS printr-o alta din LŢ”. (Lungu-Badea, 2004: 2005)
Echivalenţele se stabilesc între texte care se integrează într-o cultură, într-o situaţie de comunicare precisă şi care sunt percepute ca produse ale interacţiunii dintre traducător şi text. „Noţiunea de echivalenţă nu prescrie ce trebuie să fie sau să nu fie textul ţintă. Echivalenţa de traducere este o creaţie necesară, a cărei valabilitate depinde de contextul traducerii. Se situează la nivelul discursului şi permite realizarea unei comunicări interculturale. Toate strategiile sunt supuse criticilor şi remanierilor, fiecare strategie aflându-şi justificarea în natura textului tradus.” (Lungu-Badea, 2005: 104-119)
Georgiana Lungu-Badea distinge următoarele tipuri de echivalenţe:
– echivalenţa dinamică facilitează înţelegerea prin adaptare culturală, gra-maticală şi lexicală, un proces etnocentric şi naturalizant. „Echivalenţa dinamică (ED) se sprijină pe principiul de răspuns echivalent, diferit de efectul echivalent, care desemnează intenţia atribuită textului sursă şi reprodusă cu maxim de fide-litate posibilă în textul ţintă.” (Lungu-Badea, 2005: 104-119);
– echivalenţa funcţională prin care sunt reproduse, adaptate actele de limbaj ale textului sursă în textul ţintă; „Echivalenţa funcţională este procedeul prin care traducătorul caută în limba ţintă elemente lingvistice, culturale şi contextuale capabile să contribuie la restituirea unui text funcţional în cultura ţintă şi limba ţintă.” (Lungu-Badea, 2005: 104-119);
– echivalenţa lingvistică, formală sau textuală, sintagmatică, structurală ţine de restituirea literală a conţinutului şi a formei textului sursă, corespunde tradu-cerii literale. „Echivalenţa lingvistică (EL), formală (EF) sau textuală, sintagmatică, structurală este folosită pentru restituirea literală a conţinutului şi a formei tex-tului sursă, cu obiectivul şi speranţa că cititorii-ţintă vor recepta acelaşi mesaj ca formă şi conţinut precum cititorii-sursă.” (Lungu-Badea, 2005: 104-119);
– echivalenţa paradigmatică este realizată mai ales prin transpoziţie, pro-cedeu prin care sunt substituite unele elemente gramaticale din textul sursă cu altele în textul ţintă fără ca sensul să se modifice. „Echivalenţa paradigmatică (EPrd) este realizată mai ales prin transpoziţie şi se bazează pe analogia planu-rilor gramaticale ale textelor aflate în relaţie de traducere.” (Lungu-Badea, 2005:
104-119);
– echivalenţa pragmatică vizează obţinerea unui efect identic asupra ci-titorilor în cultura ţintă de cel produs de textul sursă asupra cici-titorilor-sursă.
„Echivalenţa pragmatică (EP) este apropiată de echivalenţa dinamică şi reprezintă modalitatea prin care traducătorul intenţionează să producă asupra cititorilor săi un efect identic celui provocat de textul sursă asupra cititorilor-sursă, astfel încât relaţiile textul sursă-cititori-ţintă să fie simetrice.” (Lungu-Badea, 2005: 104-119);
– echivalenţa referenţială face referire la aceeaşi realitate. „Prin această echi-valenţă traducătorul are grijă să trateze în textul ţintă aceeaşi realitate, acelaşi
subiect la care se face referire în textul sursă, evitând tratarea unei realităţi posibil analoage.” (Lungu-Badea, 2005: 104-119);
– echivalenţa semantică este corespondenţă lexicală şi se mai numeşte tra-ducere de gradul zero. „Echivalenţa semantică (ES) caracterizează raportul dintre textul sursă şi textul ţintă, atunci când au acelaşi conţinut semantic sau semiotic.
Este considerată o corespondenţă lexicală, conform căreia unui cuvânt din textul sursă şi echivalentului lui semantic ori corespondentului sau lexical din textul ţintă le corespunde acelaşi câmp semantic.” (Lungu-Badea, 2005: 104-119);
– echivalenţa stilistică se raportează la o relaţie funcţională între elementele stilistice ale textului sursă şi cele ale textului ţintă. „Echivalenţa stilistică (ESti) nu face referire la figurile de stil, ci descrie o relaţie funcţională între elemen-tele stilistice ale textului sursă şi cele ale textului ţintă, cu scopul de a obţine o identitate expresivă sau afectivă între textul sursă şi textul ţintă, fără ca sensul enunţului să suporte modificări.” (Lungu-Badea, 2005: 104-119).
Este important de menţionat, că o echivalenţă totală este imposibilă, dar tindem totuşi să o realizăm la nivel semantic, formal, ilocutiv, intenţional.
Echivalenţa are un rol foarte important în traducerea specializată. În acest dome-niu Aliona Dosca (2008) distinge următoarele tipuri de echivalenţe: echivalenţă totală, echivalenţă parţială şi echivalenţă in absentiae. Traducătorul recurge la două procedee: concentrarea asupra echivalenţelor formale (păstrarea sensului semantic al textului independent de context) şi concentrarea asupra echivalenţe-lor funcţionale (păstrarea vaechivalenţe-lorii comunicative, în dauna sensului semantic), deci, operează cu echivalenţe la nivelul cuvintelor (traducere literală) şi cu echivalenţe la nivelul înţelesului (traducere liberă), arată Dosca (2008: 1). În cazul în care în limba ţintă nu există un singur lexem pentru a denumi unele realităţi juridice sau administrative, se recurge la echivalenţa explicativă. Se recurge la echiva-lenţa concretă când termenii din limba sursă denotă semnificaţii diferite de cei din limba ţintă, în acest caz se foloseşte corespondentul respectiv în limba ţintă.
Daniela Ene, recuperează, în studiul Conceptul de echivalenţă în traducerea îmbinărilor stabile de cuvinte din limbile engleză şi română, taxonomia Sabinei Fiedler (prezentată în volumul English Phraseology. A Coursebook, Tübingen, Gunter Narr Verlag, 2007) care sintetizează tipurile de echivalenţă întâlnite în literatura de specialitate şi ajunge la concluzia că există cinci categorii principale de echivalenţă:
– echivalenţă denotativă (referenţială), care vizează referenţii din lumea obiectivă sau obiectuală care ne înconjoară;
– echivalenţă conotativă, centrată pe dimensiunile stilistice şi expresive ale textului;
– echivalenţă pragmatică, referitoare la efectele comunicative, ilocuţionare pe care autorul unui text le transmite şi presupoziţiile receptorului (cunoştinţele şi informaţiile generale şi culturale pe care le deţine, valorile culturale comune pe care le împărtăşeşte cu autorul textului);
Conceptul de echivalenţă 149 – echivalenţă formal-estetică, intervine în traducerea literară, prin aşteptarea orientată spre traducător să păstreze în traducere valorile estetice, stilistice şi formale ale textului sursă;
– echivalenţă normativă, orientată spre caracteristicile diferitelor tipuri de texte (Fiedler, 2007: 118 apud Ene, 2010: 201).
Irina Condrea distinge în Traducerea din perspectivă semiotică (2006) trei tipuri de echivalenţă la nivel lexical şi semantic, bazându-se tot pe tipologia Sabinei Fiedler:
– echivalenţă totală – „despre care se poate vorbi atunci când sensurile unor cuvinte sau sintagme din două limbi practic se suprapun şi care de regulă, se stabileşte între cuvintele monosemantice, adică în cazurile, destul de puţine nu-meric, în care în ambele limbi, cuvintele au doar câte un singur sens” (Condrea 2006: 54-65);
– echivalenţă parţială – „când un cuvânt din limba ţintă poate avea câteva corespondente în limba sursă. Echivalarea parţială este, probabil, cea mai întâl-nită formă de traducere, întrucât traducătorul încearcă să păstreze semnificaţia, gradul de expresivitate şi metaforizare al textului original” (Condrea 2006: 54-65);
– lexic intraductibil sau nonechivalenţă care include cuvintele şi îmbinările stabile de cuvinte fără echivalente permanente în limba ţintă. „Lipsa de echiva-lenţă, deşi este o mare piatră de încercare pentru traducători, nu înseamnă că face textul în întregime intraductibil. Deşi se pierd mare parte din nuanţele de expresie, specific culturale, ale unităţilor intraductibile, putem, totuşi, să afir-măm, conform teoriei echivalenţei dinamice a lui Nida, că atât timp cât textul tradus produce, în ansamblul lui, un efect asemănător cu cel intenţionat de autor traducătorul şi-a atins ţelul.” (Condrea 2006: 54-65)
În volumul Teoria traducerii Victoria Ungureanu vorbeşte de două tendinţe privind problema echivalenţei:
1. „Prima, conform căreia pot exista tot atîtea variante de traducere cîţi tra-ducători sînt. Şi în acest caz totuşi ar exista «o invariabilă», o trăsătură comună tuturor traducerilor realizate – şi aceasta ar fi anume echivalen-ţa dintre cele două texte. Adepţii acestei teorii (Nida, Popovici) acceptă faptul, că pierderile, schimbările sunt inevitabile din cauza diferenţelor inerente dintre valorile estetice şi intelectuale dintre două sisteme ling-vo-culturale. Astfel Nida vorbeşte de două tipuri de echivalenţă: dinamică (relaţiile dintre receptor şi mesaj din textul sursă trebuie să fie aceleaşi ca pentru textul ţintă), şi formală – care vizează însuşi mesajul (atît forma cît şi conţinutul);
2. a doua care acceptă o singură traducere exactă (Lefevere, Delabastita) sus-ţin, că unicul drum posibil către fidelitate este redarea mesajului limbii sursă prin cel mai apropiat echivalent în limba ţintă. Relaţiile dintre textul sursă sunt înlocuite cu conceptul de intertextualitate.” (Ungureanu, 2013:
34-35)
Echivalenţa, este piatra de temelie a oricărui demers traductiv, este un ele-ment cheie al oricărui act traductiv, deoarece traducerea înseamnă, dincolo de ori-ce clasificare sau taxonomie, proori-cesul prin care se stabilesc echivalenţe (textuale, funcţionale, culturale, semantice şi pragmatice etc.), fapt ce va conduce într-un final la crearea unor construcţii textuale corespondente şi mesaje cu înţeles sau semantism echivalent cel puţin dintr-un punct de vedere.