1) Expunerea temporalităţii „fenomenului culpei"
la Heidegger
Problematica timpului şi, în general, tematizările legate de ea străbat întreaga operă a lui Martin Heidegger. Poate înţelegem însă mai bine, mai nuanţat şi mai articulat concepţia lui despre timp, dacă ne îndreptăm atenţia în primul rând nu pe analizele directe şi frontale ale timpului, ci pe acelea în care această concepţie este pusă să funcţioneze în mod efectiv. Astfel, analizele legate de problematica morţii, de cea a conştiinţei morale (Gewissen), dar şi de fenomenul culpei etc. sunt de aşa natură, încât ele pot scoate în evidenţă multe aspecte ale temporalităţii (noastre), care din alte perspective pot rămâne invizibile. Aici nu avem spaţiu decât pentru examinarea sumară a temporalităţii „fenomenului culpei".
Cum se ştie, Heidegger vorbeşte despre „culpabilitatea originară"
a Dasein-ului, însă fără ca aceasta să aibă vreo legătură cu „păcatul originar" din învăţătura iudeo-creştină. Dar cum este totuşi Dasein-ul în mod originar culpabil şi în culpă (Schuldigsein)?
Dasein-ul există în aşa fel, încât el este aruncat în lumea existenţei sale. Aceasta înseamnă în primul rând faptul că el nu se aduce pe sine la prezenţă, mai precis niciodată nu el se aduce pe sine la prezenţă. Totuşi, în existenţa lui, el se defineşte ca propria-i putinţă de a fi, ce-i aparţine congenital, dar care nu este aşezat, fundamentat, întemeiat - adică adus la viaţă şi existenţă - de către el însuşi.
Existând, el nicicând nu poate astfel ocoli sau depăşi faptul de a fi
198
aruncat în lume. El nu poate apoi nici decupa - „elibera" şi contempla - din existenţa lui, faptul că el este şi că trebuie să fie, pentru a le putea conduce ulterior la prezenţă într-un mod oarecum „purificat". El nu poate lăsa faptul de a fi aruncat în lume nici „în urma" lui, ca pe un eveniment care - deşi a avut loc, totuşi - ar putea fi dezlipit de desfăşurarea prezenţei sale. Dimpotrivă: cât timp există Dasein-ul ca grijă, grija lui rămâne grija faptului de a fi.
Deşi este aruncat în lume, Dasein-ul este totuşi temeiul (Grund) putinţei de a fi a Sinelui său, care este ea însăşi putinţă de a fi temei.
Dar un temei care, la rândul său, nu a fost nicicând aşezat de către Sine însuşi. Deci, între existarea Dasein-ului ca temeiul propriei sale putinţe de a fi Şinele şi între temeiul care 1-a aruncat (1-a adus) în lume, se instituie totdeauna un hiatus.
Natura existenţială a hiatus-ului îl specifică pe acesta ca fiind culpă, dar totodată ca fiind ceva originarmente propriu existenţialităţii Dasein-ului, adică: culpă originară. Este însă foarte important să observăm, de la început, că Heidegger circumscrie şi fixează acest hiatus în primul rând cu ajutorul unor adverbe de timp („înainte de",
„apoi", „între timp" e t c ) . Este la fel de important de remarcat că între timp el accentuează necontenit că, în fond, faptul de a fi aruncat în lume înseamnă, în primul rând, că nicicând şi niciodată Dasein-ul existent nu îşi aşază el însuşi propria sa temelie - adică temelia naşterii sale - şi că, la urma urmelor, ex-clusivitatea acestui
„niciodată" şi a acestui „nicicând" este în aceea care îl apasă pe el şi în greutatea şi apăsarea dispoziţiilor.1 6
Numai că noi totdeauna şi de fiecare dată ştim că temeiul sau fiinţarea-temei (Grund-sein), care aduce la prezenţă Dasein-ul şi care de aceea îl şi precede totdeauna, acela este chiar părintele lui. Prin temeiul lui există oricare Dasein ca fiinţare-temei aruncat în lume.
însă, tocmai din acest motiv: „Şinele, care ca atare, trebuie să-şi aşeze propriul său temei, nicicând (nie) nu-1 poate domina pe acesta;
existând, el trebuie totuşi să-şi asume fiinţa lui de a fi temei (Grundsein)".17
16 Vezi: Heidegger, Martin - Sein und Zeit, op. c i t , p. 284.
1 7 ibidem.
Dar tocmai acest „nie", adică tocmai acest .nicicând" şi
„niciodată" este de fapt acela pe care a trebuit să-1 numim mai înainte
„hiatus" şi despre care am spus că Heidegger îl fixează şi circumscrie cu ajutorul adverbelor de timp. Acum însă putem deja vedea mai limpede că acest „nicicând" sălăşluieşte de fapt în de-fazările existenţiale fixate cu ajutorul adverbelor de timp. Propriul temei de origine precede de fiecare dată Dasein-ul, şi încă în felul în care precedentul lui este tocmai actualitatea putinţei de a fi temei al altor Dasein-uri precedente întemeietoare (Grund-sein) (adică: a părinţilor).
De-fazarea nu provine doar din faptul că aici este vorba despre raporturi dintre Dasein-uri diferite, ci din fixarea unor raporturi determinate „temporal" între Dasein-uri determinate fundamental (Grund). Deci că Dasein-ul: „Nicicând (nie) nu este existent înaintea temeiului său, ci numai provenind din el şi numai ca fiind (el însuşi) atare (adică: temei)."1 8 Fiinţa de a fi temei înseamnă totodată şi faptul că asupra existenţei noastre niciodată nu dispunem de puteri depline.
Acest N U este inclus în sensul existenţial al faptului de a fi aruncat în lume, adică în acela că de fiecare dată când Dasein-ul începe să existe propriu-zis ca temei al Sinelui său, atunci el deja este şi propria lui nimicnicie. Căci el deja poartă o existare anterioară, care nu a fost întemeietă de el însuşi, dar pe care el trebuie totuşi s-o asume. De aceea, el este originarmente culpabil, iar această culpabilitate reprezintă şi nimicnicia temeiurilor Sinelui.
Numai că această „nimicnicie" stă tocmai în nicicând-\i\ cuibărit în de-fazările existenţiale ale lui „înainte" şi „apoi", despre care acum iese la iveală şi faptul că ele nici nu constituie în fond un „hiatus" care ar trebui sau ar putea fi pur şi simplu umplut cu „momente" şi
„durate" temporale. Dimpotrivă, ceea ce sare în ochi este chiar faptul că acest nicicând nu este deloc „gol" din punctul de vedere al momentelor şi al duratelor, ci e tocmai ceva pe care noi îl parcurgem şi-1 trăim în întregime şi „de la început, până la capăt".
Altfel spus: „nicicând" şi „niciodată" ating din plin existenţa noastră temporală şi temporalitatea noastră. Ele trebuie deci luate cât se poate de serios şi analizate ca atare.
1 8 ibidem.
200
2) Analiza lui „nicicând" şi „niciodată"
(nici-când-nici)
Ca în cazul cuvintelor Nimicului, şi în cel al lui „nicicând" şi al lui „niciodată" va trebui să încercăm să pătrundem atât în semnificaţia şi sensul existenţial al simplei lor regăsiri în limbă, cât şi în articulaţiile cuvintelor lor din diferitele limbi. Ce caută, ce exprimă şi ce semnifică în fond în limbă - în, probabil, toate limbile - cuvinte ciudate cum sunt „nicicând"* şi „niciodată"?
în toate limbile, cuvintele „nicicând", „niciodată" etc. exprimă în fond ceva ce nu poate avea loc în timp; ceva ce nu-şi găseşte locul în timp şi care de aceea este „expulzat** în afara timpului. El este negat de timp, dar în acelaşi timp, şi el neagă timpul.
în mod straniu, în fiecare dintre aceste negări, timpul însuşi apare însă articulat în alt şi alt chip. Când spunem „niciodată", atunci timpul este negat în articulaţiile sale „datale". „Data" este în „niciodată"
aceea care nu este databilă. Spunând însă „nicicând", noi prindem în negaţie timpul luat într-un sens categorial. în el timpul ca şi categorie se epuizează în negaţie. Iar în expresiile „în veci" sau „nici în veci'*, timpul este deja chiar părăsit, trimiterea negativă făcându-se la
„veşnicie**, adică acolo unde nu mai este timp.
Pentru a putea articula ceva ce nu-şi găseşte locul în timp, trebuie deci să negăm şi timpul, adică trebuie să purtăm o negaţie şi asupra timpului. Negând timpul, noi ne deschidem însă şi negărilor timpului, în primul rând gândind că imposibilităţile, care ne presează să ne exprimăm în aceste cuvinte „potrivite", provin de fapt din timpul însuşi şi sunt în fond impuse chiar de către „persoana" lui.
Probabil că şi din aceste motive, noi nu ştim mai nimic despre această negare legată de timp, deşi în ea se exprimă — poate - tocmai extrema reflexivitate a raporturilor noastre faţă de propria noastră temporalitate. Or, această reflexivitate extremă în raport cu propria noastră temporalitate nu poate fi gândită nici oricând, nici cu oricare cuvânt, dar nici „nicicând". Ci doar atunci şi doar acolo unde ea se impune ca o experienţă a gândirii culpabile. Ei deja nui rămân